Târg De Mărţişor...la Muzeul Satului

De Dragobete iubeşte româneşte....la Muzeul Satului

„De Dragobete iubeşte româneşte”

         Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” vă invită pe 24 februarie 2013 să iubiţi româneşte de Dragobete, program inclus în seria de evenimente dedicate “Sărbătorilor tinereţii” si a inceputului de primăvară.

Copiii vor fi întâmpinaţi de Teatrul Zurli şi “Ursul păcălit de vulpe”, dar şi de Păcală, Tândală şi Ileana Cosânzeana, la plimbare …”În sat”, invitaţi de Clasa 1e.

La sala de expozitii “Gheorghe Focsa”, vernisăm cea de a doua ediţie a expoziţiei de fotografie "Dragobetele sărută fetele", organizată împreună cu Asociaţia Bucureştiul Meu Drag.

Actriţa Alexandra Velniciuc ne învaţă un “Descântec de Dragobete” iar Grupul de datini şi obiceiuri Cucii, din comuna Brăneşti, judeţul Ilfov, ne anunţă cu surle şi trâmbiţe că ei sunt “Vestitorii primăverii” asigurându-ne că, atinşi de toiegele lor aducătoare de noroc, vom fi feriţi de ghinion tot anul.

“Cui nu-i place dragostea?”… ne întreabă Maria Butaciu, Maria Băndoiu, Constantin Bahrin, Alexandru Pătraşcu, Gabriel Dumitru şi Rodica Anghelescu interpreţi de muzică populară ce vor aduce voia bună şi dorinţa de a juca o horă românească.

Pentru cei romantici, Tudor Niculescu Mizil ne va învăţa cum este “Dragostea… pe strune de chitară” interpretând melodii pe ritmuri instrumentale clasice, iar actorul şi cântăreţul Daniel Făt ne invită să ascultăm în avanpremieră ”Balade de dragoste”, balade de suflet, apoi învăţăm să “Iubim …greceşte”, ajutaţi de Ansamblul Orfeas al Uniunii Elene din România – Filiala Ploieşti.

Actorii Teatrului Masca condus de actorul Mihai Mălaimare vor sustine spectacolul “La români…de Dragobete”. Iar după ce participaţi la concursul “Cea mai frumoasă poezie de dragoste”, la invitaţia actorului Alexandru Nicolae Mihai, vă poftim să târguiţi cele mai frumoase şi originale mărţişoare de dăruit şi păstrat, dar şi “mărţişoare” dulci, din bucătăria tradiţională şi produse bio.

Nu uitaţi: avem concursuri cu premii şi extrageri la fiecare oră, iar vizitatorii care îşi sărbătoresc onomastica în această zi – Draga, Drăguţa, Dragoş, Drăgan - au acces gratuit în muzeu (pe baza cărţii de identitate).

Conf. univ. dr. Paula Popoiu

Director General

Informaţii suplimentare:

Biroul Programe Culturale-Marketing

021. 317. 91. 03 / int. 191

Biroul Relaţii Publice

021. 317. 91. 03 / int. 143, 178

CRĂCIUNUL. EVOLUŢIE ŞI PERENITATE

Calendarul medieval a fost cel al sărbătorilor religioase[1]. Anul Nou religios începea cu Crăciunul (Naşterea Domnului), în timp ce Anul Nou civil, cel al muncilor  agricole şi al actelor de cancelarie începea în occident la Paşte, iar la Răsăritul Europei, în luna septembrie, fiind reglat după începutul sau sfârşitul muncilor agricole.  

Obiceiurile fac parte din viaţa de zi cu zi a populaţiei indiferent de condiţia socială a acesteia. Principala caracteristică a obiceiului este repetabilitatea spirituală şi culturală a fenomenului, într-un timp şi loc ritual dat, cu rezultate reale sau imaginare, creat, practicat şi transmis din generaţie în generaţie[2]. Manifestările instinctuale nu se pot încadra în categoria obiceiurilor. În comparaţie cu instinctul, care se manifestă prin raportarea la natură[3], obiceiul se raportează la cultura orală. Obiceiul se desfăşoară  într-o anumită zi(le)-sărbătoare(i) a(le) anului, într-un anumit timp diurn sau nocturn şi spaţiu ritual consacrat, cum este hotarul, locuinţa, curtea, biserica, cimitirul, ogorul, etcetera, de unul sau mai mulţi actanţi consacraţi, cum era cazul moaşelor, naşei, preotului ş.a, sau neconsacraţi cum sunt gospodinele, agricultorii ş.a.    

Se poate spune că populaţia avea tendinţa de a venera în mod deosebit anumiţi sfinţi, foarte importanţi în percepţia colectivă, poate că mai importanţi decât în Sinaxar. Toate aceste realizându-se şi prin prisma faptului că celebrarea sărbătorilor agrare, în calendarul bisericesc ortodox se suprapunea cu evoluţia ciclului agrar. Deci calendarul agrar era perceput ca fiind principal în viaţa de zi cu zi, iar calendarul bisericesc era perceput în secundar. Mai mult decât atât populaţia avea nevoie de repere calendaristice clare, care erau respectate cu destul de multă acurateţe, din nevoia de împărţire profitabilă a timpului, un timp agrar suprapus peste un timp bisericesc, amândouă raportate la timpul fizico-astronomic efectiv, perceput în subsidiar.

Pe lângă sărbătorile legate de ciclul agrar o altă sărbătoare îndrăgită de comunitatea creştină este cea a Crăciunului sau Naşterea Domnului. Crăciunul este o moştenire culturală, bogată în sensuri şi semnificaţii, unele din ele uitate, dar care, din adâncul unui trecut de nedescifrat, vorbesc încă de ceva tainic şi trainic, un mister ce nu se cere dezlegat ci doar trăit. Şi în acest caz avem de-a face cu o preluare şi “creştinare” a vechilor tradiţii, asociate în Europa mileniului unu, cu solstiţiul de iarnă. Când s-a născut Christos este greu de spus cu exactitate. O anume dată se cere fixată, deoarece creştinismul reprezintă o “istorie orientată”[4]. În Sfânta Scriptură, totul se petrece într-un anumit an, într-o anumită zi. La începuturile creştinismului, ziua în care se serba Naşterea Domnului fusese fixată pe data de 6 ianuarie (care reprezenta şi încă mai reprezintă Sfântul Botez), atât la occidentali cât şi la orientali, ca mai apoi să fie mutată pe data de 25 decembrie, aşa cum o serbăm şi în prezent[5]. Nevoia de a pune de acord “timpul fabulos” cu “timpul istoric” a dat naştere unor controverse între arheologi, istorici şi teologi, un timp real consemnat de izvoare a făcut ca Naşterea Domnului, petrecută conform spuselor lui Luca[6] în vremea regelui iudeu Irod (37 î.e.n.- 4 î.e.n.)[7], să fie plasată de calendarul creştin în anul I e.n., dată evident arbitrară, menită să sublinieze ulterior, în plan istoric şi religios, începutul unei noi ere, reînoirea lumii sub auspiciile unei noi religii, fapt ce a făcut ca primii creştini să serbeze ziua Naşterii la 6 ianuarie.

Factorul comun al credinţelor ce s-au contopit în sărbătoarea naşterii lui Christos şi a permis fuziunea lor, a fost idea de Lumină, venită din cer, sub a cărei acţiune binefăcătoare viaţa pulsează pe pământ, mit propriu tuturor popoarelor tinere, desigur şi cu conotaţii spirituale: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”[8], concept religios înscris şi în colindele româneşti: “Azi ni s-a născut Christos/ Mesia chip luminos...” sau “Dumnezeu adevărat/ Soare-n rază luminat ...”.

Aria largă, ritmul rapid de răspândire a creştinismului au făcut ca alte mituri ale luminii să se îngemăneze în mitul hristic. Creştinismul nu ar fi devenit o religie universală dacă nu ar fi înglobat, măcar parţial, universul religios al popoarelor creştinate[9], ce îşi aveau propriile convingeri religioase cu privire la ritmul vieţii, de care erau profund ataşate.

Sărbătorile creştine din cadrul ciclului de iarnă, pe perioada 24 decembrie (ajunul Crăciunului)/ 7 ianuarie (Sfântul Ioan) – 2 săptămâni, se suprapune cu sărbătorile din lumea romană din ciclul păgăn al sărbătorilor lor de iarnă. Ciclul păgân se întindea începând cu 24 noiembrie, cu Brumaliile, până la jumătatea lunii ianuarie, cînd se încheia prin serbarea Leneelor[10] - aproape 2 luni. Să vedem în continuare cum acestea s-au suprapus sărbătorilor pe care le ştim astăzi, ce s-a păstrat sau ce a fost eliminat, din cadrul acestui ciclu.

Ciclul păgân al sărbătorilor de iarnă debuta la romani cu Brumaliile sau Bruma, care dura 24 de zile, după numărul literelor din alfabetul grecesc. Nobilimea, şi nu numai, îşi alegea o zi pentru a se serba prin corespondenţa iniţiala numelui cu cea a literei din calendar. Ziua de 24 noiembrie corespundea literei ά, iar 17 noiembrie lui ω[11]. În sudul Dunării, la popoarele tracice, Brumalia era serbată alături de celelalte datini, care erau date în cinstea lui Dionisos Tracicul.  

Micile Dionisiace sau Dionisiacele Câmpeneşti[12], se suprapunea cu Brumalia, şi erau celebrate în prima jumătate a lunii Decembrie, marcând finalizarea culesului de vii şi prepararea vinului. În timp datorită coincidenţei calendaristice s-a ajuns la transformarea caracterului original al acestei sărbători[13], căpătând întâietate faţă de Brumalia. La Roma se celebra printr-un adevărat cortegiu a lui Bacchus, la care participau tineri şi tinere din cele mai bune familii, dar pentru că nu aveau limite în manifestare, în anul 186 d. Hr. a fost nevoie de intervenţia Senatului pentru înfrânarea acestui cult.

Următoarea sărbătoare se numea Saturnalia[14], şi îi era consacrată o întreagă săptămână, în perioada 17-23 decembrie. În această săptămână ospeţele erau orgiastice, condimentate din plin de jocurile de noroc, cu ruperea barierelor dintre stăpân şi sclav[15], dar cel mai important aspect era cel de acordare de daruri, în cadrul vizitelor reciproce[16].

Un alt aspect fundamental al acestei sărbători era consumarea obligatorie a cărnii de porc, care era nelipsită, sau a cârnaţilor[17] pregătiţi în mod special pentru această perioadă. Jertfa porcului era nelipsită din cadrul acestor sărbători. Jocurile de noroc cu zarul, chiar dacă erau interzise în mod obişnuit, acum erau acceptate. Miza, în afara banilor, erau nucile, considerate a fi simbol al belşugului. Era perioada în care se ştergeau duşmăniile, toată lumea trebuia să fie împăcată şi prietenoasă, stăpânii nu-şi mai pedepsesc sclavii, autorităţile nu mai dau sentinţe, tribunalele sunt închise, iar plata datoriilor este amânată. Pentru ca armonia să nu fie deranjată nu se concepea declanşarea vreunui război[18]. Era vremea vacanţelor pentru că tineretul nu se mai pregătea în această perioadă, şcolile publice fiind închise. Aşa cum spuneam, se făceau daruri reciproce care constau în: făină, boabe decojite (în text boabe dejghiocate), tămâie, piper, salam de Lucania, cârnaţi de Falisc, vin fiert, smochine, ceapă, stridii, caş, vin spaniol de Sagunt, etc.

Cele mai reprezentative daruri erau însă statuetele din lut, Sigilla, care puteau fi dăruite din partea celor bogaţii şi din marmură, fildeş sau metale preţioase. Copiilor li se putea oferi bani, numiţi Sigillaricia, pentru cumpărarea unor asemenea păpuşele de lut. Tot acum este momentul în care se putea oferi un produs de mare rafinament şi anume lumânările din ceară, numite cerei[19]. Aceste daruri erau puse în seama tradiţiilor de evocare a jertfelor omeneşti romane, pe altarul zeului Saturn. Se mai încerca explicarea dăruirii acestor lumânări în sens alegoric, de aducere aminte că sub domnia lui Saturn, aceştia au fost scoşi la lumină din întunericul ignoranţei, prin practicarea anumitor îndeletniciri, iar cea mai importantă dintre acestea, agricultura, care le-a făcut viaţa mai uşoară. Aceste două elemente, Sigilla cât şi cerei, sunt fără îndoială puse pe seama cultului morţilor, pentru că în mormintele acestora se găseau asemenea păpuşi, din lut sau metal. Lumânările din ceară, le găsim atât la păgâni cât şi la creştini, în momentele imortante de trecere din cadrul cultului morţilor, odată cu agonia muribundului, până la înmormântare sau la cinstirea lor la praznice şi pomeni[20]. O tradiţie care nu s-a păstrat în provinciile romane, sau cel mai sigur nu s-a păstrat în Dacia, este cea în care se alegea regele serbării, rege care la finalul sărbătorii plătea preţul suprem, fiind ucis pe altarul lui Saturn[21].

Următoarele sărbători erau  Larentalia şi Compitalia, care aveau loc în cinstea morţilor, fără dată fixă, se anunţau de către preot cu o săptămână înainte de celebrare. Larentalia ajunge să fie celebrată o dată pe an, la 23 decembrie, cu un caracter mult mai intim decât precedenta sărbătoare[22]. Compitalia  era tot o sărbătoare rustică închinată morţilor, şi era celebrată în intervalul dintre Larentalia şi Kalendae Januariae. La începutul erei creştine ea ajunge să ţină şi trei zile, celebrându-se la răspântii, compita, unde se făceu altare simbolice pe care se aduceau ofrandele. Sacrificiile erau de mai multe feluri, însă una dintre ele atrage atenţia din nou, este vorba de sacrificiul porcului ce se tăia la răscruce de drumuri pe altar. Se mai confecţionau păpuşele din lână, maniae, sau mingii din acelaşi material, pilae, precum şi mici măşti care reprezentau faţa, oscilla, şi care erau agăţate pe altarele lor de la răspântii[23]. După terminarea sacrificiilor rituale se dădeau spectacole, se organizau jocuri, dar cele mai gustate erau luptele cu gladiatorii[24].

O sărbătoare asemănătoare[25] în întreg orientul, cu răspândire largă în Fenicia şi Siria, de unde a pătruns în Iudeea, era dată în cinstea zeului Adonis, fiul lui Mirrha (Maria), care moare şi curând învie. În mentalitatea colectivă a acelor vremuri acesta este ucis de un zeu rău, întrupat într-un mistreţ. Primăvara când apele revărsate spălau ocrul din munţi, populaţia credea că este sângele zeului şi îl venerau prin confecţionarea unor statui de lemn, care erau spălate de către femei şi unse cu uleiuri aromate, dispuse într-un fel de coşciuge, încadrate de vase cu plante verzi. Ritualul se încheia prin îngroparea acestora nu înainte de a fi înfăşurate într-un fel de giulgiu de lână sau pănză[26]. Perioada în care se întâmplau toate acestea era cam în aceleşi zile în care creştinii au început să serbeze moartea şi învierea Dumnezeului lor. Salutul în aceste zile era Adonis a înviat, aşa cum şi astazi spunem de Paşte, Christos a înviat[27] - Adevărat a Înviat. După 40 de zile toţi îşi stos s-a Înălţats-a Înălţată. de fabricare al păpuşelelor zile în care creştinii au început să serbeze moartea şi învierea Dspun: Christos s-a Înălţat -  Adevărat s-a Înălţat.

Un alt amănunt interesant în cadrul Compitaliei, este că se vorbeşte despre folosirea usturoiului, care era pus prin toată casa sau la intrare, la fel cum astazi în noaptea de Sfântul Andrei se practică acelaşi obicei, pentru îndepărtarea duhurilor rele de acel spaţiu locuit[28].

După aceste celebrări ale morţilor şi la o săptămână după Saturnalii, venea o sărbătoare care era foarte apreciată, şi anume Kalendae Januarii, sărbătoare ce avea loc la începutul anului roman. Ea era închinată lui Janus cel cu două feţe: Janus biformis sau biceps, zeu al luminii şi al deschiderii de an, sărbătoare foarte îndragită şi mult aşteptată[29]. Era noaptea în care se veghea, care se făceau din nou daruri reciproce, iar în prima zi se împodobea uşile caselor cu crengi verzi de laur, simbolul magic al sănătăţii.

Darurile uzuale erau curmalele şi smochinele, alături de frunze de dafin sau palmier. În timp smochinele au fost înlocuite cu un fel de plăcintă de miere, iar frunzele cu bani din aur (cine îşi permitea asemenea cadou îl făcea cine nu, nu)[30]. În prima zi a sărbătorii avea loc o paradă militară, toţi funcţionarii veneau la serviciu, inclusiv Senatul, pentru a-şi face urări pentru noul an şi pentru a nu-i prinde trândăvind[31]. Serbarea Calendelor se făcea până în ziua a cincea a acestei luni, în realitate cele mai active zile erau primele trei, pentru că din a patra zi entuziasmul scădea, iar în a cincea îi regăsim deja pe toţi la ocupaţiile lor[32].   

O altă sărbătoare ce se serba pe 2 ianuarie, era Vota, în cinstea împăratului şi era celebrată de funcţionarii imperiului roman.

Cele mai importante sărbători în intervalul 24 noiembrie – 5 ianuarie, erau Saturnalia şi Kalendae[33].

În interiorul acestui ciclu tradiţional, la începuturile erei creştine vine să se infiltreze o sărbătoare asiatică în cinstea zeului soare, Mithra, adus de către armată prin legionari, dar şi prin captivi de război sau trupele auxiliare recrutate din provinciile romane din Asia Minor. Această sărbătoare, cu rădăcini în cultul iranic, cult solar a trebuit să fie recunoscută ca religie de stat şi fixată în calendarul roman pe 25 decembrie, între  Saturnalia şi Calendele lui Januar[34]. Sărbătoarea se numea Dies Natalis Solis Invicti şi însemna A doua zi a Soarelui neînfrânt.

La jumătatea lunii ianuarie se serbau Leneele – sărbătoarea linului, o altă sărbătoare cu origini greceşti, care aveau loc tot în cinstea lui Dionysos, cel mai popular zeu din Olimpul elen. Era momentul în care se călca vinul şi se punea în butoaie, urmat de un ospăţ public suportat de către stat. Se formau procesiuni în care participanţii umblau travestiţi cu măşti reprezentând figuri mitologice sau animale. Mergeau pe măgari, sunând din clopoţei, iar pieile cu care se îmbrăcau erau din cerb, oaie şi din capră, toate de anul nou, ajungând să fie nedespărţită de sărbătoarea Calendelor lui Januar[35].

În această adaptare reciprocă, care a durat de-a lungul erei creştine până în zilele noastre putem descifra multe din aceste practici, care au fost acceptate tacit transfomându-se continuu. Sub aceste auspicii voi încerca să subliniez uimitoare analogii între această eră păgână şi în mod special a Saturnaliilor, care s-a suprapus peste serbarea Crăciunului, astfel avem:

·      Ospeţe îmbelşugate la noi cât şi la romani, de unde şi expresia “Crăciunul sătulul” în contrast cu “Paştele fudulul”[36].

·      Tăierea porcului, făcută în chip ceremonial, ca o jertfă, la fel ca la Saturnalii

·      Datina colindatului şi urările reciproce

Crăciunul cuprinde şi elemente ale cultului soarelui, ce amintesc de sărbătoarea Dies Natalis Solis Invicti, pe care ar fi înlocuit-o:

·        Arderea butucului în noaptea de Crăciun, întâlnit aproape la toate popoarele europene[37]

·        Colacii de Crăciun, de diferite forme, unele care imită perfect forma Soarelui, care ar pute fi în legătură cu cultul soarelui[38]. Însă alt caracter al colacilor, ar putea fi pus pe seama cultului morţilor, serbat în Ajunul Crăciunului în Oltenia, unde copiii înfig beţe înflorate, numite colinde, în morminte, după ce mamele lor le-a dat câte un colăcel cu câte un cârnat, spunând când îl dăruieşte: să fie lui ....(numele răposatului)[39]. În concepţia medievală, moartea ca rit de trecere, avea o pondere mai mare decât naşterea[40], dovadă că până în 1585 întreg calendarul liturgic era organizat în funcţie de Înviere, iar Anul Nou religios începea odată cu Paştele[41].

Numărul mare de datini ce însoţesc Naşterea Domnului, toate având la origini vechi mituri, nu înseamnă că creştinismul nu conţine nimic original, că este doar o reeditare a tradiţiilor religioase. Creştinismul este mai mult decât un mit. Este o filozofie religioasă care a implementat respectul faţă de om şi respectul omului faţă de sine prin biografia lui Iisus.

 Drd. Sergiu-Sorin POPESCU  -  EXPERT RESTAURATOR CERAMICĂ-METAL

Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" 

Articol apărut în:
1. Revista "Memoriae Ingenii", editată de către Muzeul Naţional Tehnic, ISSN: 1841-1568, ianuarie, anul 2013.
2. Ziarul "Viaţa Transilvaniei", Publicaţie editată de Uniunea Munţii Apuseni, Cluj-Napoca, ISSN 1843 - 8865, anul VI, nr 1-2 (23-24), 2012

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.      Boroianu G. Dimitrie, Istoria Bisericei Creştine, Bucuresci, 1893.

2.      Caraman Petru, Colindatul la români, slavi, şi alte popoare, Bucureşti, 1983.

3.      Căzan Florentina, Religia în contextul civilizaţiei medievale, moderne şi contemporaneitate, Bucureşti, 1995.

4.      Duby Georges, L’An Mil, Paris, 1970.

5.      Helms Randel, Evangheliile între istorie şi ficţiune, Bucureşti, 1997.

6.      Iaroslavschi Em., Cum se nasc trăiesc şi mor zeii şi zeiţele, Bucureşti, 1962.

7. Pamfile Tudor, Crăciunul, Bucureşti, 1914.
8. Zane A. Iuliu, Proverbele românilor, I-X, Bucureşti, 1895 – 1903.

---

[1] Florentina Cazan, La tradition populaire – Forme de manifestation de méntalité collective, în “Revue des études sud-est européennes”, nr. 4, 1980, pp. 634 şi urm.

[2] Germina Comanici şi Radu O. Maier,  Dinamica obiceiurilor calendaristice în contextul general al obiceiurilor, în “Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice”, seria A, 2, Bucureşti. 1980, p. 348.

[3] Georgeta Moraru, Paleoetnologia şi problema continuităţii (substratul agrar), în “Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice”, seria A, 2, Bucureşti. 1980, p. 115.

[4] Georges Duby, L’An Mil, Paris, 1970, p. 37.

[5] Dimitrie G. Boroianu, Istoria Bisericei Creştine, Bucuresci, 1893, pp. 210 şi urm.

[6] Este vorba de Irod Antipa (4 î.e.n.) nu de Irod cel Mare, cum crede Randel Helms.

[7] Randel Helms, Evangheliile între istorie şi ficţiune, Bucureşti, 1997, p. 64.

[8] Biblia, Evanghelia după Ioan, Cap. 8, art. 12, Bucureşti, 1997, pag. 1216.

[9] Friedrich Heer, L’univers du Moyan Âge, Paris, 1970, pp. 57 şi urm.

[10] Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la Români şi Slavi, Iaşi, 1931, pp. 79 şi urm.

[11] Ibidem, p. 4.

[12] Cum mai era numit Dionis Tracicul.

[13] Petru Caraman,Op. cit., p. 5.

[14] Sărbătoare ţinută în onoarea lui Saturn, care la origine era zeul semănăturilor.

[15] Ştergerea diferenţelor de clasă însemnau participarea sclavilor la jocurile de noroc, adresarea mutuală fără oprelişti ajungându-se până acolo încât stăteau toţi la aceaiaşi masă, lucruri care nu erau acceptate sub nici o formă în restul anului. Tot acum stăpânii puteau elibera din sclavie anumiţi servitori sau îi eliberau pe cei luaţi prizonieri în război.

[16] Petru Caraman,Op. cit., p. 7.

[17] Se numeau  botuli sau botelli.

[18] Petru Caraman,Op. cit., p. 9.

[19] Ibidem, pp. 10 şi urm.

[20] Ibidem, p. 12.

[21] Petru Caraman, Colindatul la români, slavi, şi alte popoare, Bucureşti, 1983, p. 343.

[22] Petru Caraman, Substratul mitologic ..., pp. 15 şi urm.

[23] Ibidem, p. 16.

[24] Ibidem, p. 17.

[25] Din punct de vedere al ritualului de fabricare al păpuşelelor, dar care se serba la altă dată decât Compitalia.

[26] Em. Iaroslavschi, Cum se nasc trăiesc şi mor zeii şi zeiţele, Bucureşti, 1962, p. 103.

[27] Ibidem, p. 104.

[28] Petru Caraman, Substratul mitologic ..., p. 18.

[29] Petru Caraman, Colindatul la români ..., p. 339.

[30] Petru Caraman, Substratul mitologic ..., p. 20.

[31] Ibidem, p. 22.

[32] Ibidem, p. 21.

[33] Ibidem, p. 26.

[34] Ibidem, pp. 27 şi urm.

[35] Ibidem, p. 29.

[36] Iuliu A. Zane, Proverbele românilor, I-X, Bucureşti, 1895 – 1903, p. 20.

[37] Tudor Pamfile, Crăciunul, Bucureşti, 1914, p. 223.

[38] Petru Caraman, Colindatul la români ..., p. 345.

[39] Ibidem, p. 346

[40] Georges Duby, Op. cit., p. 39.

[41] Florentina Căzan, Religia în contextul civilizaţiei medievale, moderne şi contemporaneitate, Bucureşti, 1995, p. 52.

Fotografii expoziţie Adina Nanu "Ce povesteşte portul popular românesc"

“Ce povesteste portul popular românesc” este titlul celei de a 15-a expoziţii a doamnei Adinei Nanu, deschisă la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” în perioada Decembrie 2012 - 17 Februarie 2013, reunind costume şi piese din colecţia familiei, cât şi unele piese oferite de prieteni.  

În această nouă viziune expoziţională sunt explicate aspectele infinit variate ale portului românesc, înscrise într-un tipar unitar, specific ţării noastre. Este urmărit drumul veşmintelor de la sat, confecţionate din pânză şi lână, la cele purtate la curtea regală, din mătase cu fir de aur şi înapoi la hainele de sărbătoare din satele româneşti.

Sunt prezentate si câteva studii de caz şi ipoteze de lucru, de pildă asimilarea în costumul pădurencelor a vestimentaţiei de epocă a doamnelor nobile de la Castelul Huniazilor, secolul al XV-lea sau influenţa vestiementaţiei central- europene şi scoţiene în croiul gacilor din Oaş (pantaloni-fustă) cu trimiteri spre croiul kilt-ului scoţian din secolul al XVII-lea (influenţe transmise prin Olanda, Franţa sau Austria).

La organizarea expoziţiei “Ce povesteste portul popular românesc” au participat membrii familiei doamnei Adina Nanu: fiica acesteia, Unda Pop - prof. univ. dr. UNA, Ana Stanciu - dr. asistent universitar la UNATC şi Iosif Oprescu - lector univ. dr. la UNA.

Cum am petrecut la Muzeul Satului de "Sfântul Valentin"

Am avut invitaţi de seamă: Tudor Niculescu - Mizil, absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică - Bucureşti, specialitatea chitară clasică, cunoscut pentru pasiunea cu care struneşte corzile chitarei impresionând prin talent şi virtuozitate; Carmen Muşat Coman, deţinătoarea Editurii „Cununi de stele”, care ne-a invitat la evenimentul  „Amita Bose, de la Gangele măreţ la codrul lui Eminescu”, omagiind cei 80 de ani de la naşterea Amitei Boshe (9 februarie 1933 – 24 octombrie 1992) dar şi Costel Nicolae - Directorul Executiv al Fundaţiei "Handrom" şi Alexandra Bianca Halip, consilier vocaţional al Fundaţiei Umanitare de Orientare şi Integrare Socială „Handrom” din Curtea de Argeş, împreună cu echipa lor.
 Copiii veniţi să participe la atelierele de confecţionat mărţişoare şi felicitări au însufleţit atmosfera, cu bucuria şi fericirea ce se citea pe chipul lor când au început să descopere, treptat, cum se confecţionează un mărţişor tradiţional dar şi cum se decorează o lumânare, atelierul unde se decorau lumânări fiind atracţia zilei.
Cei ce şi-au declarat iubirea, au primit un cadou aromat şi colorat de la Kokoon şi un bilet de intrare gratuit, la Târgul de "Dragobete" de pe 24 februarie 2013.

Pe 24 februarie, vă invităm la Muzeul Satului să sărbătorim Dragobetele – Ziua îndrăgostiţilor la români.

            Rămâneţi îndrăgostiţi de Muzeul Satului!

Românii au cucerit măştile Veneţiei - articol din Jurnalul Naţional, Jurnalul de weekend

Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" este Destinaţie turistică de excelenţă în anul 2012 şi Marcă Europeană în anul 2013

Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti" este destinatie turistica de excelenta recomandata de Trip Advisor - 4,5 stele (2012) si Marca Europeana in anul 2013!

"Dimitrie Gusti" National Village Museum is 4,5 stars Trip Advisor Excelence Touristic Place Recomanded (2012) and European Trade Mark (from January 2013).

Fotografii de la Carnavalul de la Veneţia 2013 - Costume şi măşti populare de ceremonie

Imaginile sunt preluate de pe pagina de Facebook a Institutului Român din Veneţia  http://www.facebook.com/istituto.romenodivenezia

Ofertă de carte - Restitutio - Buletin de Conservare-Restaurare

Restitutio

Cuvânt înainte

De patru ani, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” derulează Sesiunea anuală de conservare şi restaurare, plecând de la marea importanţă pe care o au relaţiile inter-instituţionale pentru dezvoltarea unui domeniu complex, dar neglijat adesea – acela al păstrării în condiţii optime a bunurilor culturale aflate în colecţiile muzeelor. Sesiunea a primit numele unui specialist de marcă, doamna Doina Darvaş, plecată prea devreme dintre noi, dar nu înainte de a fi făcut şcoală cu cei mai tineri.

În 2 noiembrie 2011, încep la Muzeul Satului, lucrările celei de-a 4-a Sesiuni Naţionale de Conservare-Restaurare „Doina Darvaş” cu tema Tehnici şi soluţii noi în conservarea şi restaurarea patrimoniului. Este un prilej de întâlnire şi de schimb de idei între cei mai buni specialişti ai domeniului, din ţară, dar şi din străinătate, un cadru în care noutăţile vin să completeze metodele clasice, deja folosite de mult timp în laboratoarele noastre.

Editarea unui volum al sesiunii, cuprinzând lucrările participanţilor, este un bun prilej de a crea pentru specialişti, dar şi pentru publicul larg un instrument de cunoaştere şi de apreciere a activităţilor care se petrec în „clinica” muzeului, departe de privirile vizitatorilor, oarecum în anonimat. Trebuie însă să subliniem că fără aceste activităţi de conservare şi restaurare a patrimonoiului, fără munca ştiinţifică desfăşurată de biologi, chimişti, fizicieni, conservatori şi restauratori nu am avea astăzi ca şi peste timp, zestrea importantă de obiecte care conservă trecutul şi implicit identitatea celor care le-au creat.

Volumul de faţă, ca şi cele anterioare, este unul mai tehnicist rezumând în paginile sale, interacţiuni variate ale ambientului cu diferite tipuri de artefacte a căror neglijare ar putea conduce la o degradare a lor, uneori ireversibilă.

În efortul lor de a conserva patrimoniul cultural şi de a înţelege cauzele care conduc la deteriorarea obiectelor, experţii din diverse instituţii care adăpostesc patrimoniu cultural, sunt din ce în ce mai interesaţi să utilizeze cele mai moderne instrumente ale ştiinţei conservării şi restaurării. Laboratoare dotate cu aparatură de ultimă generaţie, au devenit deja o parte integrantă a unor muzee, printre acestea putând să-l menţionăm, la loc de frunte, şi pe cel al Muzeului Satului. El este clinica noastră, locul de diagnosticare şi de vindecare a bolilor patrimoniului. [...]

Obiecte uitate, obiecte dezmembrate şi rănite de trecerea timpului şi de lipsa de utilitate care l-au determinat pe proprietar să le arunce într-un colţ al memoriei casei. Ele sunt aduse la viaţă, resuscitate de aceşti truditori ai muzeului. Lor le aducem mulţumiri pentru că ei sunt cei care ne vindecă şi ne completează memoria!

Invităm, cu această ocazie, pe toţi cei interesaţi în schimbul de experienţă să ni se alăture în anii următori.

 Conf. Univ. Dr. Paula Popoiu

Colectiv de redacţie: Dr. Vivian Dragomir, Iulia Anania

DTP: dr.ing. Ioana-Gabriela Duicu

Volumul poate fi achiziţionat din magazinul Muzeului.