Calendarul medieval a fost cel al sărbătorilor religioase[1].
Anul Nou religios începea cu Crăciunul (Naşterea Domnului), în timp ce Anul Nou
civil, cel al muncilor agricole şi al
actelor de cancelarie începea în occident la Paşte, iar la Răsăritul Europei,
în luna septembrie, fiind reglat după începutul sau sfârşitul muncilor agricole.
Obiceiurile fac parte din viaţa de zi cu zi
a populaţiei indiferent de condiţia socială a acesteia. Principala
caracteristică a obiceiului este repetabilitatea spirituală şi culturală a
fenomenului, într-un timp şi loc ritual dat, cu rezultate reale sau imaginare,
creat, practicat şi transmis din generaţie în generaţie[2]. Manifestările instinctuale nu se pot încadra în categoria
obiceiurilor. În comparaţie cu instinctul, care se manifestă prin raportarea la
natură[3], obiceiul se raportează la cultura orală. Obiceiul se
desfăşoară într-o anumită
zi(le)-sărbătoare(i) a(le) anului, într-un anumit timp diurn sau nocturn şi
spaţiu ritual consacrat, cum este hotarul, locuinţa, curtea, biserica,
cimitirul, ogorul, etcetera, de unul sau mai mulţi actanţi consacraţi, cum era
cazul moaşelor, naşei, preotului ş.a, sau neconsacraţi cum sunt gospodinele,
agricultorii ş.a.
Se poate spune că populaţia avea tendinţa
de a venera în mod deosebit anumiţi sfinţi, foarte importanţi în percepţia
colectivă, poate că mai importanţi decât în Sinaxar. Toate aceste realizându-se
şi prin prisma faptului că celebrarea sărbătorilor agrare, în calendarul
bisericesc ortodox se suprapunea cu evoluţia ciclului agrar. Deci calendarul
agrar era perceput ca fiind principal în viaţa de zi cu zi, iar calendarul
bisericesc era perceput în secundar. Mai mult decât atât populaţia avea nevoie
de repere calendaristice clare, care erau respectate cu destul de multă
acurateţe, din nevoia de împărţire profitabilă a timpului, un timp agrar
suprapus peste un timp bisericesc, amândouă raportate la timpul
fizico-astronomic efectiv, perceput în subsidiar.
Pe lângă sărbătorile legate de ciclul agrar o altă
sărbătoare îndrăgită de comunitatea creştină este cea a Crăciunului sau
Naşterea Domnului. Crăciunul este o moştenire culturală, bogată în sensuri şi
semnificaţii, unele din ele uitate, dar care, din adâncul unui trecut de
nedescifrat, vorbesc încă de ceva tainic şi trainic, un mister ce nu se cere
dezlegat ci doar trăit. Şi în acest caz avem de-a face cu o preluare şi “creştinare”
a vechilor tradiţii, asociate în Europa mileniului unu, cu solstiţiul de iarnă.
Când s-a născut
Christos este greu de spus cu exactitate. O anume dată se cere fixată, deoarece
creştinismul reprezintă o “istorie orientată”[4]. În Sfânta Scriptură, totul se
petrece într-un anumit an, într-o anumită zi. La
începuturile creştinismului, ziua în care se serba Naşterea Domnului fusese
fixată pe data de 6 ianuarie (care reprezenta şi încă mai reprezintă Sfântul
Botez), atât la occidentali cât şi la orientali, ca mai apoi să fie mutată pe
data de 25 decembrie, aşa cum o serbăm şi în prezent[5].
Nevoia de a pune de acord “timpul fabulos” cu “timpul
istoric” a dat naştere unor controverse între arheologi, istorici şi teologi,
un timp real consemnat de izvoare a făcut ca Naşterea Domnului, petrecută
conform spuselor lui Luca[6] în
vremea regelui iudeu Irod (37 î.e.n.- 4 î.e.n.)[7],
să fie plasată de calendarul creştin în anul I e.n., dată evident arbitrară,
menită să sublinieze ulterior, în plan istoric şi religios, începutul unei noi
ere, reînoirea lumii sub auspiciile unei noi religii, fapt ce a făcut ca primii
creştini să serbeze ziua Naşterii la 6 ianuarie.
Factorul comun al credinţelor ce
s-au contopit în sărbătoarea naşterii lui Christos şi a permis fuziunea lor, a
fost idea de Lumină, venită din cer, sub a cărei acţiune binefăcătoare viaţa
pulsează pe pământ, mit propriu tuturor popoarelor tinere, desigur şi cu
conotaţii spirituale: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie
nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”[8],
concept religios înscris şi în colindele româneşti: “Azi ni s-a
născut Christos/ Mesia chip luminos...” sau “Dumnezeu adevărat/ Soare-n rază luminat ...”.
Aria largă, ritmul rapid de răspândire a
creştinismului au făcut ca alte mituri ale luminii să se îngemăneze în mitul
hristic. Creştinismul nu ar fi devenit o religie universală dacă nu ar fi
înglobat, măcar parţial, universul religios al popoarelor creştinate[9], ce îşi aveau propriile convingeri religioase cu privire la ritmul
vieţii, de care erau profund ataşate.
Sărbătorile creştine din cadrul ciclului de
iarnă, pe perioada 24 decembrie (ajunul Crăciunului)/ 7 ianuarie (Sfântul Ioan)
– 2 săptămâni, se suprapune cu sărbătorile din lumea romană din ciclul păgăn al
sărbătorilor lor de iarnă. Ciclul păgân se întindea începând cu 24 noiembrie,
cu Brumaliile, până la jumătatea
lunii ianuarie, cînd se încheia prin serbarea Leneelor[10] - aproape 2 luni. Să vedem în continuare cum acestea
s-au suprapus sărbătorilor pe care le ştim astăzi, ce s-a păstrat sau ce a fost
eliminat, din cadrul acestui ciclu.
Ciclul păgân al sărbătorilor de iarnă
debuta la romani cu Brumaliile sau Bruma, care dura 24 de zile, după
numărul literelor din alfabetul grecesc. Nobilimea, şi nu numai, îşi alegea o
zi pentru a se serba prin corespondenţa iniţiala numelui cu cea a literei din
calendar. Ziua de 24 noiembrie corespundea literei ά, iar 17 noiembrie lui ω[11]. În sudul Dunării, la popoarele tracice, Brumalia era serbată alături
de celelalte datini, care erau date în cinstea lui Dionisos Tracicul.
Micile
Dionisiace sau
Dionisiacele Câmpeneşti[12], se suprapunea cu Brumalia,
şi erau celebrate în prima jumătate a lunii Decembrie, marcând finalizarea
culesului de vii şi prepararea vinului. În timp datorită coincidenţei calendaristice
s-a ajuns la transformarea caracterului original al acestei sărbători[13], căpătând întâietate faţă de Brumalia.
La Roma se celebra printr-un adevărat cortegiu a lui Bacchus, la care
participau tineri şi tinere din cele mai bune familii, dar pentru că nu aveau
limite în manifestare, în anul 186 d. Hr. a fost nevoie de intervenţia
Senatului pentru înfrânarea acestui cult.
Următoarea sărbătoare se numea Saturnalia[14], şi îi era consacrată o întreagă săptămână, în perioada 17-23
decembrie. În această săptămână ospeţele erau orgiastice, condimentate din plin
de jocurile de noroc, cu ruperea barierelor dintre stăpân şi sclav[15], dar cel mai important aspect era cel de acordare de daruri, în cadrul
vizitelor reciproce[16].
Un alt aspect fundamental al acestei sărbători
era consumarea obligatorie a cărnii de porc, care era nelipsită, sau a
cârnaţilor[17] pregătiţi în mod special pentru această perioadă.
Jertfa porcului era nelipsită din cadrul acestor sărbători. Jocurile de noroc
cu zarul, chiar dacă erau interzise în mod obişnuit, acum erau acceptate. Miza,
în afara banilor, erau nucile, considerate a fi simbol al belşugului. Era
perioada în care se ştergeau duşmăniile,
toată lumea trebuia să fie împăcată şi prietenoasă, stăpânii nu-şi mai
pedepsesc sclavii, autorităţile nu mai dau sentinţe, tribunalele sunt închise,
iar plata datoriilor este amânată. Pentru ca armonia să nu fie deranjată nu se
concepea declanşarea vreunui război[18]. Era vremea vacanţelor pentru că tineretul nu se mai pregătea în
această perioadă, şcolile publice fiind închise. Aşa cum spuneam, se făceau
daruri reciproce care constau în: făină, boabe decojite
(în text boabe dejghiocate), tămâie,
piper, salam de Lucania, cârnaţi de Falisc, vin fiert, smochine, ceapă,
stridii, caş, vin spaniol de Sagunt, etc.
Cele mai reprezentative daruri erau însă
statuetele din lut, Sigilla, care
puteau fi dăruite din partea celor bogaţii şi din marmură, fildeş sau metale
preţioase. Copiilor li se putea oferi bani, numiţi Sigillaricia, pentru cumpărarea unor asemenea păpuşele de lut. Tot
acum este momentul în care se putea oferi un produs de mare rafinament şi anume
lumânările din ceară, numite cerei[19]. Aceste daruri erau puse în seama tradiţiilor de evocare a jertfelor
omeneşti romane, pe altarul zeului Saturn. Se mai încerca explicarea dăruirii
acestor lumânări în sens alegoric, de aducere aminte că sub domnia lui Saturn,
aceştia au fost scoşi la lumină din întunericul ignoranţei, prin practicarea
anumitor îndeletniciri, iar cea mai importantă dintre acestea, agricultura, care
le-a făcut viaţa mai uşoară. Aceste două elemente, Sigilla cât şi cerei,
sunt fără îndoială puse pe seama cultului morţilor, pentru că în mormintele
acestora se găseau asemenea păpuşi, din lut sau metal. Lumânările din ceară, le
găsim atât la păgâni cât şi la creştini, în momentele imortante de trecere din
cadrul cultului morţilor, odată cu agonia muribundului, până la înmormântare
sau la cinstirea lor la praznice şi pomeni[20]. O tradiţie care nu s-a păstrat în provinciile romane, sau cel mai
sigur nu s-a păstrat în Dacia, este cea în care se alegea regele serbării, rege
care la finalul sărbătorii plătea preţul suprem, fiind ucis pe altarul lui
Saturn[21].
Următoarele sărbători erau Larentalia şi Compitalia, care aveau loc în cinstea morţilor, fără dată fixă, se
anunţau de către preot cu o săptămână înainte de celebrare. Larentalia ajunge să fie celebrată o dată pe an, la 23 decembrie,
cu un caracter mult mai intim decât precedenta sărbătoare[22]. Compitalia era tot o sărbătoare rustică închinată
morţilor, şi era celebrată în intervalul dintre Larentalia şi Kalendae
Januariae. La începutul erei creştine ea ajunge să ţină şi trei zile,
celebrându-se la răspântii, compita,
unde se făceu altare simbolice pe care se aduceau ofrandele. Sacrificiile erau
de mai multe feluri, însă una dintre ele atrage atenţia din nou, este vorba de
sacrificiul porcului ce se tăia la răscruce de drumuri pe altar. Se mai
confecţionau păpuşele din lână, maniae,
sau mingii din acelaşi material, pilae,
precum şi mici măşti care reprezentau faţa, oscilla,
şi care erau agăţate pe altarele lor de la răspântii[23]. După terminarea sacrificiilor rituale se dădeau spectacole, se
organizau jocuri, dar cele mai gustate erau luptele cu gladiatorii[24].
O sărbătoare asemănătoare[25] în întreg orientul, cu răspândire largă în Fenicia şi Siria, de unde a
pătruns în Iudeea, era dată în cinstea zeului Adonis, fiul lui Mirrha (Maria),
care moare şi curând învie. În mentalitatea colectivă a acelor vremuri acesta
este ucis de un zeu rău, întrupat într-un mistreţ. Primăvara când apele
revărsate spălau ocrul din munţi, populaţia credea că este sângele zeului şi îl
venerau prin confecţionarea unor statui de lemn, care erau spălate de către
femei şi unse cu uleiuri aromate, dispuse într-un fel de coşciuge, încadrate de
vase cu plante verzi. Ritualul se încheia prin îngroparea acestora nu înainte
de a fi înfăşurate într-un fel de giulgiu de lână sau pănză[26]. Perioada în care se întâmplau toate acestea era cam în aceleşi zile
în care creştinii au început să serbeze moartea şi învierea Dumnezeului lor.
Salutul în aceste zile era Adonis a
înviat, aşa cum şi astazi spunem de Paşte, Christos a înviat[27] - Adevărat a
Înviat. După 40 de zile toţi îşi spun: Christos s-a Înălţat - Adevărat
s-a Înălţat.
Un alt amănunt interesant în cadrul Compitaliei, este că se vorbeşte despre
folosirea usturoiului, care era pus prin toată casa sau la intrare, la fel cum
astazi în noaptea de Sfântul Andrei se practică acelaşi obicei, pentru
îndepărtarea duhurilor rele de acel spaţiu locuit[28].
După aceste celebrări ale morţilor şi la o
săptămână după Saturnalii, venea o
sărbătoare care era foarte apreciată, şi anume Kalendae Januarii, sărbătoare ce avea loc la începutul anului
roman. Ea era închinată lui Janus cel cu două feţe: Janus biformis sau biceps, zeu al luminii şi al deschiderii
de an, sărbătoare foarte îndragită şi mult aşteptată[29]. Era noaptea în care se veghea, care se făceau din nou daruri
reciproce, iar în prima zi se împodobea uşile caselor cu crengi verzi de laur,
simbolul magic al sănătăţii.
Darurile uzuale erau curmalele şi smochinele,
alături de frunze de dafin sau palmier. În timp smochinele au fost înlocuite cu
un fel de plăcintă de miere, iar frunzele cu bani din aur (cine îşi permitea
asemenea cadou îl făcea cine nu, nu)[30]. În prima zi a sărbătorii avea loc o paradă militară, toţi
funcţionarii veneau la serviciu, inclusiv Senatul, pentru a-şi face urări
pentru noul an şi pentru a nu-i prinde trândăvind[31]. Serbarea Calendelor se făcea până în ziua a cincea a acestei luni, în
realitate cele mai active zile erau primele trei, pentru că din a patra zi
entuziasmul scădea, iar în a cincea îi regăsim deja pe toţi la ocupaţiile lor[32].
O altă sărbătoare ce se serba pe 2
ianuarie, era Vota, în cinstea
împăratului şi era celebrată de funcţionarii imperiului roman.
Cele mai importante sărbători în intervalul
24 noiembrie – 5 ianuarie, erau Saturnalia
şi Kalendae[33].
În interiorul acestui ciclu tradiţional, la
începuturile erei creştine vine să se infiltreze o sărbătoare asiatică în
cinstea zeului soare, Mithra, adus de către armată prin legionari, dar şi prin
captivi de război sau trupele auxiliare recrutate din provinciile romane din
Asia Minor. Această sărbătoare, cu rădăcini în cultul iranic, cult solar a
trebuit să fie recunoscută ca religie de stat şi fixată în calendarul roman pe
25 decembrie, între Saturnalia şi Calendele lui
Januar[34]. Sărbătoarea se numea
Dies Natalis Solis Invicti şi însemna A doua zi a Soarelui neînfrânt.
La jumătatea lunii ianuarie se serbau Leneele – sărbătoarea linului, o altă
sărbătoare cu origini greceşti, care aveau loc tot în cinstea lui Dionysos, cel mai popular zeu din
Olimpul elen. Era momentul în care se călca vinul şi se punea în butoaie, urmat
de un ospăţ public suportat de către stat. Se formau procesiuni în care
participanţii umblau travestiţi cu măşti reprezentând figuri mitologice sau
animale. Mergeau pe măgari, sunând din clopoţei, iar pieile cu care se îmbrăcau
erau din cerb, oaie şi din capră, toate de anul nou, ajungând să fie
nedespărţită de sărbătoarea Calendelor
lui Januar[35].
În această adaptare reciprocă, care a durat
de-a lungul erei creştine până în zilele noastre putem descifra multe din
aceste practici, care au fost acceptate tacit transfomându-se continuu. Sub
aceste auspicii voi încerca să subliniez uimitoare analogii între această eră
păgână şi în mod special a Saturnaliilor,
care s-a suprapus peste serbarea Crăciunului, astfel avem:
· Ospeţe îmbelşugate la noi cât şi la romani, de unde şi
expresia “Crăciunul sătulul” în contrast cu “Paştele fudulul”[36].
· Tăierea porcului, făcută în
chip ceremonial, ca o jertfă, la fel ca la Saturnalii
· Datina colindatului şi urările
reciproce
Crăciunul cuprinde şi elemente ale cultului
soarelui, ce amintesc de sărbătoarea Dies
Natalis Solis Invicti, pe care ar fi înlocuit-o:
·
Colacii de
Crăciun, de diferite forme, unele care imită perfect forma Soarelui, care ar
pute fi în legătură cu cultul soarelui[38]. Însă alt caracter al colacilor, ar putea fi pus pe seama cultului
morţilor, serbat în Ajunul Crăciunului în Oltenia, unde copiii înfig beţe
înflorate, numite colinde, în
morminte, după ce mamele lor le-a dat câte un colăcel cu câte un cârnat,
spunând când îl dăruieşte: să fie lui ....(numele răposatului)[39]. În concepţia medievală, moartea ca rit de trecere, avea o pondere mai
mare decât naşterea[40], dovadă că până în 1585 întreg calendarul liturgic era
organizat în funcţie de Înviere, iar Anul Nou religios începea odată cu Paştele[41].
Numărul mare de datini ce însoţesc Naşterea
Domnului, toate având la origini vechi mituri, nu înseamnă că creştinismul nu
conţine nimic original, că este doar o reeditare a tradiţiilor religioase.
Creştinismul este mai mult decât un mit. Este o filozofie religioasă care a
implementat respectul faţă de om şi respectul omului faţă de sine prin
biografia lui Iisus.
Drd. Sergiu-Sorin POPESCU - EXPERT RESTAURATOR CERAMICĂ-METAL
Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti"
Articol apărut în:
1. Revista "Memoriae Ingenii", editată de către Muzeul Naţional Tehnic, ISSN: 1841-1568, ianuarie, anul 2013.
2. Ziarul "Viaţa Transilvaniei", Publicaţie editată de Uniunea Munţii Apuseni, Cluj-Napoca, ISSN 1843 - 8865, anul VI, nr 1-2 (23-24), 2012
1. Revista "Memoriae Ingenii", editată de către Muzeul Naţional Tehnic, ISSN: 1841-1568, ianuarie, anul 2013.
2. Ziarul "Viaţa Transilvaniei", Publicaţie editată de Uniunea Munţii Apuseni, Cluj-Napoca, ISSN 1843 - 8865, anul VI, nr 1-2 (23-24), 2012
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1.
Boroianu G. Dimitrie, Istoria Bisericei Creştine, Bucuresci,
1893.
2.
Caraman Petru, Colindatul la români, slavi, şi alte popoare,
Bucureşti, 1983.
3.
Căzan Florentina, Religia în contextul civilizaţiei medievale,
moderne şi contemporaneitate, Bucureşti, 1995.
4.
Duby Georges, L’An Mil, Paris, 1970.
5.
Helms Randel, Evangheliile între istorie şi ficţiune, Bucureşti, 1997.
6.
Iaroslavschi Em., Cum se nasc trăiesc şi mor zeii şi zeiţele,
Bucureşti, 1962.
- Pamfile Tudor, Crăciunul, Bucureşti, 1914.
- Zane A. Iuliu, Proverbele românilor, I-X, Bucureşti, 1895 – 1903.
[1] Florentina Cazan, La tradition populaire – Forme de
manifestation de méntalité collective, în “Revue des études sud-est européennes”, nr. 4, 1980, pp. 634 şi urm.
[2] Germina Comanici şi Radu O. Maier, Dinamica obiceiurilor calendaristice în
contextul general al obiceiurilor, în “Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice”, seria
A, 2, Bucureşti. 1980, p. 348.
[3] Georgeta Moraru, Paleoetnologia
şi problema continuităţii (substratul agrar), în “Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice
şi Dialectologice”, seria A, 2, Bucureşti. 1980, p. 115.
[5] Dimitrie G. Boroianu, Istoria
Bisericei Creştine, Bucuresci, 1893, pp. 210 şi urm.
[6] Este vorba de Irod Antipa (4 î.e.n.) nu de Irod cel Mare, cum crede
Randel Helms.
[7] Randel Helms, Evangheliile între
istorie şi ficţiune, Bucureşti, 1997, p. 64.
[8] Biblia, Evanghelia după Ioan,
Cap. 8, art. 12, Bucureşti, 1997, pag. 1216.
[9] Friedrich Heer, L’univers du Moyan Âge,
Paris, 1970, pp. 57 şi urm.
[10]
Petru Caraman, Substratul mitologic al
sărbătorilor de iarnă la Români şi
Slavi, Iaşi, 1931, pp. 79 şi urm.
[11] Ibidem, p. 4.
[12] Cum mai era numit Dionis
Tracicul.
[13] Petru Caraman,Op. cit., p.
5.
[14] Sărbătoare ţinută în onoarea lui Saturn, care la origine era zeul
semănăturilor.
[15]
Ştergerea diferenţelor de clasă însemnau participarea sclavilor la jocurile de
noroc, adresarea mutuală fără oprelişti ajungându-se până acolo încât stăteau
toţi la aceaiaşi masă, lucruri care nu erau acceptate sub nici o formă în
restul anului. Tot acum stăpânii puteau elibera din sclavie anumiţi servitori
sau îi eliberau pe cei luaţi prizonieri în război.
[16] Petru Caraman,Op. cit., p.
7.
[17] Se numeau botuli sau botelli.
[18] Petru Caraman,Op. cit., p.
9.
[19] Ibidem, pp. 10 şi urm.
[20] Ibidem, p. 12.
[21] Petru Caraman, Colindatul la
români, slavi, şi alte popoare, Bucureşti, 1983, p. 343.
[22] Petru Caraman, Substratul
mitologic ..., pp. 15 şi urm.
[23] Ibidem, p. 16.
[24] Ibidem, p. 17.
[25] Din punct de vedere al ritualului de fabricare al păpuşelelor, dar
care se serba la altă dată decât Compitalia.
[26] Em. Iaroslavschi, Cum se nasc trăiesc
şi mor zeii şi zeiţele, Bucureşti, 1962, p. 103.
[27] Ibidem, p. 104.
[29] Petru Caraman, Colindatul la
români ..., p. 339.
[30] Petru Caraman, Substratul
mitologic ..., p. 20.
[31] Ibidem, p. 22.
[32] Ibidem, p. 21.
[33] Ibidem, p. 26.
[34] Ibidem, pp. 27 şi urm.
[35] Ibidem, p. 29.
[36] Iuliu A. Zane, Proverbele
românilor, I-X, Bucureşti, 1895 – 1903, p. 20.
[37] Tudor Pamfile, Crăciunul,
Bucureşti, 1914, p. 223.
[38] Petru Caraman, Colindatul la
români ..., p. 345.
[39] Ibidem, p. 346
[40] Georges Duby, Op. cit., p.
39.
[41]
Florentina Căzan, Religia în contextul
civilizaţiei medievale, moderne şi contemporaneitate, Bucureşti, 1995, p.
52.
