Astăzi se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Dimitrie Gusti

De-a lungul vieţii sale a ocupat funcţii importante în plan academic, cultural, politic şi social. A fost şi a rămas, Profesor, toate celelalte activităţi ale sale găsindu-şi rost şi temei în exigenţele carierei lui profesorale guvernată de îmbinarea dinamismului cu obiectivitatea

         Poate cel mai însemnat lucru pe care la-a făcut este faptul că dăruit celor ce au trecut şi trec prin Bucureşti, au locuit sau locuiesc aici, români şi străini deopotrivă,  un sat - simbol al tuturor satelor din România - Muzeul Satelor Româneşti - unde vizitatorii regăsesc şi astăzi liniştea ptriarhală a aşezărilor de la munte, deal, câmpie sau mare, frumosul izvorât în clipele de răgaz din mâinile aspre ale săteanului, bucuria vieţii la ţară şi, mai ales, o veritabilă lecţie de patriotism.

         În urmă cu aproape opt decenii Dimitrie Gusti şi-a imaginat un muzeu sociologic, considerat de contemporanii săi şi de specialiştii în muzeologie drept o premieră mondială.

După douăzeci de ani de la fondare, în1946, Gusti scria: „Însemnătatea lui pedagogică, socială şi naţională, tocmai prin caracterul de document viu, al stărilor în fiinţă, cu înregistrarea tuturor schimbărilor aduse de dezvoltarea economică şi culturală” ar fi fost „cu desăvârşire, în afară de aceea a muzeelor de etnografie sau de artă naţională”.

            Istoria a curmat nemilos gândul marelui savant de a realiza nu unul ci două muzee, cel al satului de început de veac douăzeci şi cel care să redea ideile ştiinţifice novatoare, desprinse din anii de studiu îndelungat asupra comunităţilor rurale, satul Model.

Transformat succesiv, muzeul care poartă astăzi numele celui care cu generozitate i-a dat viaţă, este în continuare lecţia vie şi intuitivă pusă în slujba celor care studiază sau a celor care, în căutarea linişti interioare şi a frumosului, îi trec pragul.

             Dimitrie GUSTI (13 februarie 1880- 30 octombrie 1955), filosof, sociolog, estetician a fost, rând pe rând, publicist, conferenţiar, preşedinte al Institutului Social Român, director al revistei “Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, director al Casei Culturii Poporului, academician, vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Academiei Române, preşedinte al Casei Autonome a Monopolurilor, preşedinte al Oficiului Naţional al Cooperaţiei, preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune, decan al Facultăţii de Litere, ministru al Instrucţiei Publice, director general al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” şi autor de lucrării cu conţinut didactic; a fost şi a rămas, Profesor, toate celelalte activităţi ale sale găsindu-şi rost şi temei în exigenţele carierei lui profesorale guvernată de îmbinarea dinamismului cu obiectivitatea; principala sa atenţie s-a îndreptat asupra studenţilor, pe care s-a străduit să-i deprindă cu mânuirea instrumentelor şi a tehnicilor de lucru, a literaturii de specialitate, în aşa fel încât aceştia, ajunşi la rândul lor specialişti, să poată creea ei înşişi, ştiinţă; a conceput o metodă originală de cercetare a unităţilor sociale, simultan obiectivă, erudită şi concretă, pe care a aplicat-o, el însuşi, la studiul societăţii româneşti; a organizat cercetările sociale în cadrul universitar şi în afara lui, făcând, prin Institutul Social Român, educaţia unei întregi generaţii, deschizând drumul cercetărilor privind problemele sociale. Prin cursuri, conferinţe, seminarii şi campanii de lucrări, a format cercetătorii vieţii sociale şi specialiştii în diferite domenii ale ştiinţelor sociale, capabili să înţeleagă ansamblul fenomenelor în care se integrează disciplina lor, deprinzându-i cu condiţiile muncii ştiinţifice: informaţia bibliografică, utilizarea corectă a materialului, ţinuta demnă şi obiectivă a discuţiilor; ca profesor şi decan, a organizat viaţa universitară, înfiinţând numeroase instituţii de orientare şi ajutorare studenţească; în calitarea sa de director al Casei Culturii Poporului şi apoi al Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, s-a aplecat asupra culturii poporului. A întreprins o acţiune vastă, neobosită şi entuziastă, de reformă socială, pentru organizarea vieţii culturale româneşti, prin cooperarea specialiştilor şi prin stimularea activităţii creatorilor de valori, urmărind, în acelaşi timp, organizarea culturii înalte, a culturii poporului şi a cooperării dintre elite şi popor; a organizat cultura superioară (Academia Română, Senatul cultural, bibliotecile publice), înlesnind cooperarea intelectuală internaţională (schimburi intelectuale cu asociaţiile sociologice străine şi cu fundaţiile sociale internaţionale, conferinţe, congrese internaţionale); a organizat cooperaţia, în calitatea sa de preşedinte al Oficiului Naţional al Cooperaţiei; ca preşedinte al nou apărutei instituţii, Radiodifuziunea, a înfiinţat “Universitatea Radio”, adevărată tribună a intelectualităţii româneşti interbelice, o mare provocare atât pentru ascultătorii veniţi în contact pe calea undelor cu elitele intelectualităţii, cât şi pentru moderatorii nevoiţi să-şi adapteze stilul şi tematica conferinţelor astfel încât să fie pe înţelesul tuturor receptorilor, care se încadrau în diferite categorii sociale şi care aveau un grad diferit de pregătire, de la analfabeţi până la intelectuali; organizator şi conducător al campaniilor de cercetări monografice, al echipelor studenţeşti ale Fundaţiei Regale „Principele Carol” şi al revistei “Sociologie românească”, a militat pentru cunoaşterea concretă a realităţilor româneşti, şi îndeosebi pentru îndrumarea intelectualilor spre cunoaşterea vieţii satelor, ca şi pentru ridicarea culturală a acestora, cu ajutorul muncii organizate a elitelor culturale; a organizat propaganda culturală a ţării prin participări prestigioase la Expoziţiile Internaţionale de la Barcelona şi Dresda şi Expoziţiile Universale de la Paris şi New York.