Muzeul Naţional al Satului
„Dimitrie Gusti” vă invită vineri, 12 iunie, ora 17.00 la vernisajul expoziţiei
În ocniţe, autor Nicolae Sava, care va avea loc în Sala H. H. Stahl. Muzeul
prezintă pe simezele sale o interesantă incursiune în lumea ilustraţiei de
carte, acel ceva ce „nu
e, probabil ... absolut necesar vieţii omului” dar „aduce
o plăcere nesfârşită şi e atât de intim îngemănată cu cealaltă artă absolut necesară
vieţii, literatura” (William Morris).
Deopotrivă pictor, restaurator,
profesor, artistul Nicolae Sava ne propune în expoziţia de ilustraţie de carte În ocniţe, o călătorie inedită în lumea
de forme şi culori de sorginte bizantină.
Cele 114 ilustraţii realizate
pe format A4, în tehnica tempera pe hârtie, reprezintă letrina fiecărui rubaiat
în care se dezvoltă, dezinvolt, ideile
filozofice, sau densele - trăiri exprimate în catren. Ilustraţiile au fost
realizate de-a lungul a trei ani, în timpul liber, atunci când artistul cobora
de pe schelă, în special toamna şi iarna, încărcat deja de suflul trăirilor şi
al energiilor învăluitoare emanate de sfinţii pictaţi sau restauraţi.
Artist ancorat în realităţile vieţii
sociale cotidiene, a trăit fiecare eveniment important pe care l-a asimilat şi
reflectat în creaţia sa, ca un martor activ în agora zilelor noastre, neputând trece nepăsător fără a lua
atitudine.
Expoziţia
poate fi vizitată în perioada 12-21 iunie, în Sala H.H. Stahl, de miercuri până
duminică, în intervalul orar 10.00-18.00,
O
IPOSTAZĂ A REVELAŢIEI
Cum
putea Bunul Dumnezeu, în nemărginita Lui înţelepciune, să trezească-n mine,
uitate impulsuri încă din copilărie, dacă nu printr-o minune!?
Pictam,
la Cotnari, în sfântul altar al ultimei ctitorii a lui Ştefan cel Mare şi
Sfânt, într-o toamnă târzie, pe la începutul lui noiembrie. Zi liniştită, dar
mult încărcată de nori grei şi negri, ce atârnau ameninţători peste sat. Eram
bucuros, liniştit, încrezător, abordând partea de jos a hemiciclului, cea cu
sfinţii ierarhi. Până la prânz am împărţit spaţiul şi am desenat, apoi cu
ajutorul ucenicilor, am sclivisit cerul şi l-am pictat. După masa de prânz am purces la pictarea
sfinţilor ierarhi. Lucram frenetic, aproape în transă, mânat de o forţă interioară
de neoprit. Ucenicii scliviseau fiecare câte un sfânt, dădeau fondurile, iar eu
puneam blicurile, rumenelile, accentuam desenul şi insistam mai ales asupra
portretelor. Târziu, foarte, spre miezul
nopţii, am pus penelul jos, stors de vlagă, dar fericit. Terminasem de pictat
tot ce desenasem în acea dimineaţă.
Dar
s-a întâmplat ceva cu totul deosebit. Deschizând uşa bisericii, spre a pleca
acasă, am rămas încremenit de frumuseţea priveliştii. Totul era alb imaculat,
un alb strălucitor, rotund, pufos, ireal, luminat parcă din interior. Şi
ninsoarea continua cu fulgi mari, înghesuiţi într-o legănare ca o perdea ondulată. Fiecare fulg
strălucea în irizaţii de curcubee
cristaline, ritmând sonor, un menuet sau o sonată. Contururile caselor şi
obiectelor se estompaseră până la dispariţie. Cerul şi pământul se înfrăţiseră
într-un tot lăptos, iar eu pluteam în imponderabilitate, copleşit de o linişte
ameţitoare, ca o dulce beţie. Era beţia euritmică a existenţei însăşi.
Brusc
m-am simţit inundat de o nemărginită bucurie, ce se transforma treptat în
fericire. Ritmul ninsorii, al căderii
fulgilor de nea, intra în rezonanţă cu ritmul inimii mele şi venea de undeva
din copilărie, apoi din prima tinereţe, când, prin timide încercări căutam a
pune în rime, primele pâlpâiri ale unei iubiri curate.
Am
plonjat în omătul imaculat ca-ntr-un
ocean de fericire, lăsându-mă învăluit şi înfăşat de ninsoare, ca de un giulgiu din cripte antice.
Învolburările ameţitoare din jurul meu,
oscilau între piano-pianissimo şi alto-altissimo. Dintr-o dată, am recunoscut reverberând
în mine, ritmurile de neconfundat ale rubaiatelor lui Omar Khayyam. Revelaţie! Iată
calea!
Ajungând
acasă, în căldura dulce-amăruie a
încăperii mirosindă a gutui, impulsionat şi de faptul că în piept, inima-mi
nesăbuită tânjea după o codană, am aşternut aproape instantaneu, primul catren
pe o hărtie şi am adormit fericit.
Aşa a început totul!!! Au urmat zile şi nopţi de insomnie, scriind, ştergând şi iar scriind
pe unde apucam; în gară la Paşcani, în metroul din Bucureşti, în tren, în
locuri inedite, acolo unde harul divin îmi turna cu multă dărnicie ideile,
chiar şi pe schelă între două portrete de sfinţi. Eram obsedat de ritmuri, de
rime, de acorduri insolite, care-mi umpleau mintea şi sufletul până la refuz.
Au
trecut câţiva ani şi s-au adunat destule catrene.
Hai
să le dau la tipar!
Din
nou, pronia cerească m-a atins cu dragoste părintească. Mă gândeam la o
copertă. Cum să fie, ce titlu să-i dau, ce font, vai, ce de întrebări ! Şi când
se învolburau mai vârtos întrebările mele, veni ziua în care în chip minunat am
găsit răspunsul la întrebări.
În
vara anului 2006, mergând în pelerinaj la mânăstirile din Bucovina, cu grupul
de studenţi cu care lucram, am ajuns şi la Mănăstirea Suceviţa. Am admirat
sfântul lăcaş, ţinând şi o scurtă lecţie
de tehnică a picturii în frescă, după care am vizitat muzeul mănăstirii. Am
coborât apoi în sala de protocol unde maica stareţă ne aştepta la o socată.
În
timpul discuţiilor, întrebat fiind ce mi-a plăcut mai mult din muzeul
mănăstirii, am răspuns că tetraevangheliarele m-au impresionat cel mai mult.
Acesta
a fost momentul în care, instantaneu, s-a produs declicul. Am realizat
legătura catrenelor mele cu miniaturile din tetraevangheliare. Trebuia să
realizez letrinele la fiecare catren. Dar nu orice fel de letrină, ci una de
inspiraţie bizantină, pe format A4, în interiorul căreia urma să ilustrez conţinutul catrenului.
Au urmat ani în care, în lunile de iarnă,
când nu mai lucram pe schelă, am elaborat mai întâi desenele tuturor
letrinelor, ca mai apoi să încep munca
migăloasă de realizare cromatică.
S-a
închegat astfel o lucrare deosebit de amplă, rezonând cu complexitatea
trăirilor mele izvorâte din acumulările
unei vieţi tumultoase, un rod al perseverenţei migăloase, nedisimulând bucuria de a oferi semenilor nuditatea
sufletului meu cu bune şi rele.
NICOLAE
SAVA