Gospodăria, centrul vieţii domestice
Trecând pe aleile Muzeului,
gospodăria formată din casă şi construcţii economice, apare ca o unitate
perfect integrată sistemului social şi spaţial, în situl şi modul de viaţă
propriu habitatului rural. Ca rezidenţă permanentă a familiei, gospodăria
relevă după modul în care este ordonată, particularităţile şi caracterul
specific al arhitecturii în raport cu mediul socio-natural; prin aspectul
exterior, gospodăriile din Muzeul Naţional al Satului indică nivelul socio-economic
al proprietarului, dat fiind că sociabilitatea comunitară se desfăşoară
potrivit caracterului propriu în spaţiul construit al habitatului respectiv.
În cea mai mare parte a României,
curtea este un spaţiu deschis privirii vecinilor, dar interzis de facto
străinilor fără acordul proprietarului. Numai gospodăriile din unele sate
transilvănene şi cele cu „ocol întărit”, formate din locuinţă şi construcţii
economice dispuse unele lângă celelalte, înconjurând curtea cu o poartă înaltă,
compunând o închidere fortificată, fac excepţie. Accesul în curte se face prin
poartă, care are semnificaţia trecerii din spaţiul comunitar în spaţiul
familial. În anumite zone – Maramureş, Gorj, Neamţ etc – poarta are rol de
reprezentare, fiind împodobită cu sculpturi de-a lungul stâlpilor şi a grinzii
superioare. Din punct de vedere estetic, porţile reprezintă lucrări majore în
arhitectura populară românească. Decoraţia acestora are origini arhaice, cu
funcţii apotropaice, al căror sens s-a pierdut cu timpul, cedând locul
imaginaţiei. Unele porţi mai noi sunt decorate cu o dantelărie de traforuri.
O gospodărie este un organism
funcţional în care, alături de casă, sunt o serie de construcţii economice
legate de ocupaţiile principale: şuri pentru păstrat fânul sau paiele, în care
se treerau cerealele şi se adăposteau carul şi uneltele agricole; crame pentru
butoaiele cu vin în zonele pomicole sau viticole; grajduri pentru animale mari;
saivane pentru oi; coteţe pentru porci; pătule sau găbănaşe pentru cereale.
Dimensiunile, amplasarea
acestora în cadrul gospodăriei depind de specificul fiecărei zone, de tradiţia
culturală. În Muzeul Naţional al Satului sunt reprezentate majoritatea
tipurilor de construcţii economice. Printre cele mai interesante se numără:
şura poligonală de la gospodăria Surdeşti, colejna de la Berbeşti-Maramureş,
cămările de la Sălciua-Alba şi Năruja-Vrancea, crama de la Curteni-Vaslui ş.a.
În organizarea gospodăriei, de o
importanţă vitală a fost sursa de apă-pârâu, izvor sau fântână. În satele de
câmpie, cu pânza de apă freatică la mare adâncime, fântâna putea să fie
folosită de mai multe familii, în timp ce la munte, aproape fiecare familie avea
propria fântână. Cele optsprezece fântâni existente în muzeu reprezintă tipuri
diferite: cu ghizduri dintr-un copac scobit sau din scânduri cu „colac din
piatră”. Apa se scotea cu o găleată de lemn fie cu o pârghie, „cumpănă”, fie cu
o roată care acţiona fusul pe care se înfăşura frânghia sau lanţul cu găleata.
Cea mai ciudată este „fântâna cu cai”, o captare de izvor străjuită de două
grinzi orizontale cioplite la capete în formă de cap de cal.
Apa, ca element purificator, a
avut în satul tradiţional un rol deosebit în desfăşurarea unor rituri legate de
naştere, de nuntă sau de moarte. Construirea unei fântâni care putea fi
folosită de oricine, la răscruce de drumuri sau în hotarul satului, în
amintirea cuiva dispărut sau pentru „pomenirea veşnică” în lumea viitoare era
un gest obişnuit în satul tradiţional.
("Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti"-Dr. Georgeta Stoica-Etnolog)
