UNITATE
ŞI DIVERSITATE ÎN SATUL ROMÂNESC DIN CÂMPIA DUNĂRII
Drd. Sergiu-Sorin Popescu
Când vorbim de arhitectura populară pornim întotdeauna de la conceptul de vernacularitate. În cazul de faţă
termenul este preluat din englezescul vernacular,
folosit de francezi cu termenul de vernaculaire
şi uzitat în cazul particularităţii construcţiilor ţărăneşti, a ceea ce se
cunoaşte a fi arhitectura fără arhitecţi[1].
Britanicii folosesc, mai exact, termenul de vernacular
dwellings, care desemnează locuinţe
autohtone, indigene. Nicolae Iorga percepe arhitectura populară, ca pe o “…arhitectură uşoară, dar destul de trainică”[2].
Se întâlnesc două tipuri de locuire: a locuinţei semi-îngropate, bordeiul, şi a
locuinţei de suprafaţă, casa[3].
Arhitectura tradiţională românească, inclusiv ornamentatia, încadrându-se în
aria arhitecturii nord-europene[4].
Din neolitic până spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX,
întâlnim bordeiele acoperite cu primul rând de trestie urmat de un altul din paie
“… şi apoi pământ în grosime de 40-50 cm ”[5].
Locuinţele de suprafaţă sunt acoperite în principal cu şovar, stuf, paie,
şiţă/şindrilă, iar în cazul bisericilor rurale sau urbariale ale secolelor
XVII-XIX, în afară de materialele menţionate, avem consemnat coceni, olane,
ţiglă, fier alb (foi metalice bătute şi cositorite), zinc, plumb[6],
aramă, tinichea (tablă din fier laminată şi cositorită), coajă de brad,
scânduri[7]
şi coajă de tei[8]. Şindrilitul mai este
cunoscut şi sub denumirea de drănăţit, întâlnindu-l la început „fără breaslă”[9]. Iniţial şindrila se folosea doar la
acoperirea caselor boiereşti. Pentru începutul sec. al XVII-lea, învelişul
locuinţelor din zona Câmpiei Române, era în două ape acoperit în şovar şi stuf[10], urmând a se folosi paiele şi în ultimă
instanţă şindrila, indifferent ce era vorba de locuirea în pământ sau de
suprafaţă[11].
Pe măsura trecerii la viaţa
sedentară oamenii au început să-şi construiască, în mod conştient, adăposturi
special adaptate pentru desfăşurarea vieţii cotidiene. Încă din neolitic,
locuinţa apare ca o entitate locuibilă, un centru de producţie, un adăpost şi o
reflecţie a structurii sociale[12]. Locuinţele semi-îngropate şi de
suprafaţă sunt specifice comunităţilor stabile. Sistemele de construcţie
folosite sunt paianta, ceamurul (sistem bazat pe vălătuci de chirpic, cu
acoperişul simplu, în două ape) şi lemnul. În neoliticul timpuriu comunităţile
Starcevo-Criş[13] au avut ca tip de locuinţă bordeiul. Pentru
evul mediu, principala construcţie a reprezentat-o tot bordeiul, socotit ca un
prim stadiu evolutiv de locuinţă, încă din neolitic. Traversarea bordeiului
prin istoria umanităţii până în secolul XIX, a fost posibilă prin calităţile
confortului termic ambiental primar pe care-l conferea, adică iarna cald şi vara
răcoare, dar nu în ultimul rând pentru faptul că ţăranii erau foarte bine
feriţi sau camuflaţi, de eventuale invazii şi jafuri, sau de calamităţile
naturale. Indiferent de vicisitudinile vremii, ţăranul român a simţit nevoia să
se roage, să aibă un reper în cadrul comunităţii construindu-şi biserica sau
improvizând-o chiar şi în pământ, mai exact în cadrul bordeielor-biserici,
întâlnite în mod special în Oltenia. Spectaculos este că pentru secolul XVIII,
întâlnim alături de bordeiele-locuinţe şi bordeiele-biserici[14].
Preţul unor asemenea construcţii era mai mare decât al unei locuinţe pe sol,
mai ales pentru zona sudică a Olteniei[15],
pentru că din punct de vedere al cubajului materialul lemnos care intra în
componenţa acesteia era mai mare. Se pare că şi musulmanii aveau asemenea
locaţii ale lăcaşurilor de cult integrate în cadrul caravan seraiurilor dispuse
în afara oraşelor, cum este şi cazul uneia dintre ele întâlnite „ … dincolo de râul Dâmboviţa, la capătul unui
pod de lemn”[16]. Sistemul folosit de
îmbinare al bârnelor a fost Blockbau[17],
adică cel cu aşezarea pe orizontală, spre deosebire de Welckberk, cu aşezarea pe verticală. În timp dar nu în totalitate,
sistemul Blockbau a înlocuit sistemul
construcţiilor din paiantă, numit Fachwerch[18].
Un alt aspect al tipologiei evolutive ar fi acela că la ridicarea ulterioară pe
verticală a locuinţelor, bordeiul s-a păstrat ca pivniţă, tot ansamblul
superior ridicându-se pe aceasta. Interesant este că pe aria suprafeţei acestei
pivniţe, în cazul culelor spre exemplu, în afară de păstrare a alimentelor, se
forau şi fântânile „…ca la întâmplare de
atac să nu fie constrâns proprietarul să se preda din lipsă de apă”, dar şi
de evitarea otrăvirii lor, în eventualitatea asediilor[19].
La sfârşitul secolului XIX, în ţinutul Romanaţi s-au numărat 10 964 de bordeie
locuibile[20], o cifră impresionantă
dacă ţinem cont că din punct de vedere administrativ acest ţinut era mult mai
mic decât judeţele Dolj sau Olt de astăzi. Pădurile întinse de conifere (zada
sau larice, brad, pin, molid, tisa); fag; salcâm; gorun; carpen; ulm; frasin;
corn; paltin; arinul, salcia şi plopul în zonele mlăştinoase sau în apropierea
cursurilor apelor; tufan; arţar; sorb; alun; tei; stejar[21]
sau pădurile de stejar în amestec cu alte foioase numite şi păduri de şleau, au asigurat din plin
materia plină necesară uzului gospodăresc curent. În cadrul construirii caselor
tradiţionale[22], pentru îmbinarea
lemnului la colţuri s-a folosit tehnica încheierii în cheotori[23] drepte, rotunde şi în coadă de
rândunică sau cheie nemţească (există şi un al patrulea tip de cheotori în
amnar, specific Transilvaniei şi Moldovei). În vechime cheotori erau sinonim cu cheia
bătrânească, care reprezenta îmbinarea propriu zisă[24].
Un alt tip de îmbinare a lemnului era cel al cepului, tot din lemn, în
defavoarea pieselor metalice manufacturate în fierării. O caracteristică
fundamentală a construirii caselor din Câmpia Dunării este aceea a arhitecturii
pământului bătut, combinat cu nuiele
împletite şi lemn[25].
Această tehnică transmisă până în perioada modernă şi întâlnită ca tehnica furcilor înfipte direct în pământ pe
elevaţia pereţilor şi a pereţilor din nuiele
pe tălpi în care sunt introduşi stâlpii de la colţuri cu cei intermediari
care susţin cununa superioară de grinzi. Descoperirile arheologice au dovedit,
la daci, folosirea bârnelor masive în tehnica Blockbau. Concludente sunt şi casele dacice de pe metopele Columnei
lui Traian, dar şi remarcile istoricului
Vasile Pârvan cu privire la similitudinile dintre rolul lemnului în civilizaţia
geto-dacică, a casei dacice şi cea a ţăranului român[26].
Din punct de vedere al elevaţiei în zona Câmpiei Dunării întâlnim în special
casa joasă cu prispa în faţă şi cu acoperişul în două ape. Pentru zonele
arhaice ale secolului al XIX-lea, din sudul Munteniei – Teleorman, Vlaşca şi
Ilfov, întâlnim pe lângă locuinţa semi-îngropată pe cea susţinută pe furci cu
pereţii din pământ şi unşi cu un strat gros de lut, coloraţi apoi în culori de
roşu, albastru şi alb, dar şi cu motive geometrice lucrate în tehnica
stucaturii[27].
Paul de Alep, face menţiunea în
caietului său de impresii: “…la începutul
fiecărei luni preoţii slujesc la biserică// leturghia apei sfinţite şi se duc
să stropească cu ea casele, …şi mai ales în Ţara Românească ei îndeplinesc
această datină cu mare râvnă”[28].
Informaţie inedită şi plauzibilă dacă ţinem cont că la începutul anului (pentru
cancelaria domnească, anul începea la data de 1 septembrie), la data de 6
ianuarie este sărbătoarea Bobotezei, pe care încercau să o aducă în atenţia
mirenilor la începutul fiecărei luni, prin repetarea gestului, a binecuvântării
cu apă sfinţită a gospodăriilor.
Din punct de vedere al planimetriei întâlnim
planuri simetrice, asimetrice cu o singură intrare sau cu două şi planuri noi. Planurile
simetrice aveau una sau mai multe intrări. Încăperile se alăturau sau alipeau
planului iniţial. Puteau fi în linie, cu intrări separate, care să aibă sau nu
legătură între ele.
La al doilea
program, asimetric, cu o singură intrare avem: cu o singură intrare prin tindă, casa monocelulară, două încăperi cu tindă – tinda rece
(neîncălzită), sau tinda caldă (încălzită) şi o cameră de locuit, sau cu trei încăperi adică, tindă, cămară în
spatele tindei sau lateral şi camera de locuit. Cu două intrări, avem cu o
intrare la cămară şi la încăperea de locuit sau tindă. În general, intrarea se făcea în stânga casei,
unde este tinda, cu excepţiile de rigoare. Camera curată apare ca o a doua
cameră, la sfârşitul secolului al XIX-lea, numită şi camera frumoasă, fără
sistem de încălzire (excepţional era o sobă oarbă).
Planurile noi,
se orientează spre simetric. Tinda, împarte în acest caz, casa în două, cu
camerele la stânga/dreapta. Acoperişul se prelungeşte în vederea adăpostirii
animalelor, uneltelor, cămării de alimente, bucătăriei, sau pentru vetre
deschise, cuptoare, încăperi de locuit. Vechile încăperi puteau deveni în timp,
camerele frumoase.
În dreptul deschizăturilor caselor în care
trebuia să fie geamurile aveau câte o băşică de bou, pentru ca la sate puţini
îşi permitea luxul de a poseda sticla, fiind un produs foarte scump[29].
STRUCTURA
FAMILIEI. FAMILIA MONOCELULARĂ
Căsătoria, prima secvenţă din cadrul
ciclului familial care marca întemeierea familiei[30].
Familia matcă includea părinţii, copiii, eventual bunicii[31].
În
literatura de specialitate termenii consacraţi sunt de reşedinţă virilocală, când gospodăria este a
băiatului şi mireasa vine în noua familie pe linie masculină, cu descendenţă
patriliniară, sau uxorilocală, când
băiatul vine în noua familie pe linie feminină, cu descendenţă matriliniară[32].
Concluzia este că familia nucleară cuprindea relaţiile de consangvinitate:
părinţi - copii, bunici – nepoţi, de afinitate: soţ – soţie[33]
şi de năşie[34]: fini - naşi[35].
Actul
căsătoriei se făcea sub cupola bisericii, care mijlocea unirea celor doi miri
odată cu realizarea acestei Sfinte Taine. Hotarele şi pragurile bisericilor
erau considerate sacre, justiţia având străvechi obişnuinţe legate de
stabilirea dreptăţii cu o îndelungată practică istorică, toate acestea
aparţinând conştiinţei juridice autohtone. Această conştiinţă juridică a
timpului, pe lângă morala creştină autohtonă, cuprindea şi moştenirea cutumelor
daco-romane şi a unor principii bizantine.
Căsătoria
era precedată de logodna. Logodna însemna tocmirea nunţii şi o puteau face
decât cei care erau liberi de orice alt contract asemănător. Atât pentru
membrii familiilor boiereşti, domneşti cât şi pentru ai celor din mediul sătesc
logodna se făcea cu martori.[36]
Ritualul nu se mai putea îndeplinii când unul dintre miri dorea a se călugării,
era/u bolnav/i fără vindecare, sau când unul dintre ei putea aduce întinare
celuilalt şi familiei sale. De asemenea dacă treceau mai mult de trei ani şi
din diverse motive nu se încheia nunta, logodna se putea rupe, ca şi atunci
când se vor căi fără pricină. Dacă
logodna se rupea din motivele expuse mai sus, arvunele (darurile) se înapoiau
familiei în cauză cu sau fără dobândă[37].
Judecarea pentru neînţelegerile cu privire la darurile de la logodnă se făcea
până într-un an, dacă se depăşea acest termen reclamantul nu mai avea câştig de
cauză[38].
Era interzisă căsătoria între ţăranii liberi şi robi sau a creştinilor cu cei
de altă religie, chiar dacă la sfârşitul acestui subcapitol vom vedea că
existau şi derogări de la această regulă[39].
Suma
tuturor acţiunilor întreprinse în cadrul gospodăriei era sub semnul bunului
mers a căsătoriei, ca legătură religioasă sacră. Aceasta înainte de a devenii
impusă cunoscuta legătură civilă, a Codicelui
Civil a lui Alexandru Ioan Cuza, care se transforma la 1 decembrie 1865 ca
lege obligatorie şi executorie pentru întreaga ţară[40].
Înainte de această dată căsătoria era privită ca un act religios, iar după
1865, strict, ca un act civil. Un an mai târziu, odată cu adoptarea Constituţiei, acest contract devine
mixt, acceptându-se cele două concepte, religios şi civil.
În
ajunul căsătoriei, mirele împreună cu prietenii străbăteau călare uliţele tot
timpul nopţii, făcând mare gălăgie, chiar dacă noaptea exista consemnul
restrictiv de a nu mai circula nimeni. Fetele jucau hora în curtea casei,
purtându-şi hainele cele mai frumoase. După slujba religioasă, capul miresei se
acoperea cu un văl alb, până atunci purtând doar o coroniţă. Nunta putea ţine
şi trei zile neîncetat. Pe fete le întâlnim “…caste, neprihănite şi virtuoase”, iar de nu se confirma o asemenea stare
de fapt, erau ucise[41].
Această ultimă afirmaţie este exagerată ştiindu-se că existau reguli de corecţie atât pentru femei cât şi pentru
bărbaţii care trăiau în concubinaj.
Înainte de a intra în cadrul zestrei salba cu bani sau alte
podoabe sofisticate, care intraseră la
noi pe filiera turcilor sau a celor care făceau negoţ cu aceştia, pornirea la
drum în viaţă a însurăţeilor ţărani era mult mai simplă şi mai conectată la
nevoile şi realităţile ce decurgeau dintr-un asemenea contract. Nicolae Iorga descoperă
şi face cunoscută o asemenea foaie de zestre simplă, dintr-un document românesc
de la 1820 din Ţara Românească, punând în evidenţă şi participarea celor doi
miri la averea iniţială fără cercei, brăţări sau salbe, care însemna din partea
lui „…boi, vacă, viţel, cal de ginere,
cal de lucru, căruţă, livadă de pruni, zăbun, anteriu (modă de oraş), ghebă,
căciulă, căldare, topor şi sapă…” iar din partea ei „… două vaci, un cal, loc de casă şi de păragină livadă de pruni,
«ştergare de masă», mărămi de borangic, o ladă, perne, velniţuri, cămăşi «în
mătăsuri», cămăşoare …”[42].
În continuare mai erau trecute în revistă mobilierul casei şi inventarul
agricol.
Importanţa actelor scrise cunosc o inventariere şi o
înregistrare mai elocventă, după perioada regulamentară prin păstrarea actelor
de stare civilă, a contractelor de ipotecă şi de dotă de către parohiile urbane
şi rurale[43].
Este interesant de urmărit ce
se întâmpla în Ţara Românească şi Moldova începând cu secolul XVI, până în anul
1829 odată cu semnarea Tratatului de la Adrianopole , din punct de vedere al căsătoriilor
dintre creştini (românii) şi necreştini (turcii), ca urmare a prezenţei
turceşti tot mai evidente în ţările române. Căsătoriile mixte erau de două
feluri: căsătorii permanente, numite nikah, cu un caracter socio-biologic,
adică de perpetuare a speciei, şi căsătorii
temporare, numite mut’a practicate de către turci în garnizoanele
cetăţilor cucerite de sultani şi extinsă în teritoriile ţărilor române. Această
practică fiind preluată de la turcii selgiukizi din Asia Mică, moştenire arabă,
cu acordul Profetului[44].
Căsătoriile între creştini şi
cei de altă lege, erau interzise formal. Căsătoria în Ţara Românească şi
Moldova dobândea caracter religios cu toate consecinţele ei, numai dacă era
săvârşită în faţa unui preot, urmată de o slujbă religioasă. Codul de legi de
la 1652, cunoscut sub numele de Îndreptarea
Legii, face distincţie între coabitare care însemna logodnă consemnată ca însurătoare şi ceremonia căsătoriei
religioase numită cununie, oficiată
de unul sau mai mulţi preoţi[45].
Evitarea acestei interdicţii de către musulmani se făcea prin ţinerea unei
cuvântări cu caracter religios, numit khutba
conform şer-ului, adică a dreptului
musulman, de către wali-ul ales de
către viitorul soţ în faţa martorilor şi a viitoarei familii. În mod normal
aceste demersuri le făcea un kadi,
care era reprezentantul desemnat al autorităţilor în vederea oficierii
căsătoriei din partea musulmanilor, însă o asemenea persoană nu era prezentă
peste tot în teritoriul administrat de către turci. Walii erau însă prezenţi de
obicei în localitatea în care era oficiată căsătoria, aceştia fiind de obicei
bărbaţi cu experienţă, cu reşedinţa în ţările române, care îşi asuma această
funcţie de kadiu. Toate aceste le întâlnim mai exact în ţinuturile de margine,
numite serhat-uri, sau în unităţile
administrative şi juridice ale Imperiului otoman, numite kazale, de la
Dunăre şi Nistru[46].
ATITUDINEA TATĂLUI, FEMEII, COPIILOR
Conform
Legiuirii Caragea, la împărţirea pe obraze copiii puteau fi recunoscuţi “… după naştere, în fii adevăraţi, din curvie,
vitregi şi buni”[47],
mai erau şi ”fără minte”[48],
care erau absolviţi de orice greşeală comisă. Mai departe se face clasificarea
strictă şi elocventă la funcţiile pe
care le puteau dobândi bărbaţii şi femeile. Astfel avem întâietatea dreptului
bărbaţilor de a putea deveni arhierei, preoţi şi diaconi, femeile erau
eliminate din aceste poziţii sociale, indiferent că era vorba de slujbe publice
politice, laice sau bisericeşti (excepţie făcând călugăriţele care puteau
dobândii ierarhic, funcţii de conducere în cadrul monastic organizat). Toate
aceste reguli se perpetuau, de sus în jos, în cadrul familiei simple a
ţăranilor liberii, robi sau eliberaţi. Cu alte cuvinte capul familiei era
considerat bărbatul, asupra căruia se răsfrângeau toate drepturile şi
îndatoririle ce se degajau din pravilele contemporane lor, cu excepţiile
cuvenite. Copiii nu recuzau sub nici o formă autoritatea părinţilor lor, iar
dacă o făceau riscau dezmoştenirea.
Cu
privire la portul feminin, Paul de Alep (1637-1667), spune că în Ţara
Românească şi Moldova femeia se îmbracă asemănător cu europencele, purtându-şi
părul împletit şi răsucit pe cap ”… ca un
colac şi acoperit cu un conci alb, iar la cele bogate cu un conci trandafiriu,
şi pe deasupra cu maramă, tot albă”. Diferenţa între fete şi femei făcând-o
găteala părului, care la primele se poartă tot împletit şi încolăcit pe cap dar
fără conci[49], iar faţa nu se purta
acoperită aşa cum o făceau musulmancele. Descrierea făcută este valabilă şi
pentru ţărăncile simple în ceea ce priveşte găteala capului. Copiii sunt mai
dezbrăcaţi fiind spălaţi cu apă caldă dimineaţa şi seara, iar iarna erau
frecaţi cu zăpadă, pentru a deveni cât mai imuni. Toţi locuitorii sunt foarte
evlavioşi şi supuşi, temându-se de afurisenie. Afurisenia fiind echivalentă cu
focul iadului[50].
După
căsătorie cea care păstra cheile casei, sipetelor şi a pivniţelor era femeia,
care de multe ori o întâlnim ”… în
fruntea mesei şi bărbatul ei la dreapta ei”[51].
Aşezarea în biserică se făcea
diferenţiat între bărbaţi şi femei, având fiecare spaţii consacrate separat,
purtându-şi costumele populare după rangul social[52].
Femeile stăteau în pronaos, iar bărbaţii în naos. Copii stăteau la balcon, când
biserica avea un asemenea element constitutiv, împreună cu o parte din
bărbaţii, iar feciorii stăteau în spatele bărbaţilor căsătoriţi. Urmau fetele
nemăritate care stăteau de asemenea în spatele celor măritate[53].
Ultimii erau rumânii şi robii, care de obicei stăteau afară din cauza spaţiului
mic al interiorului bisericii, dar şi a stării lor sociale.
Educaţia fiilor de ţărani şi a
meşteşugarilor aveau o orientare preponderent practică, în comparaţie cu
educaţia fiilor negustorilor şi boierilor, care era inspirată de idealul afacerilor[54],
sau într-o oarecare măsură şi de cel
războinic. Asta nu înseamnă că ţăranii şi meşteşugarii nu făceau
afaceri, însă la altă scară, de cele mai multe ori cu profit foarte mic, sau în
cel mai rău caz ieşeau în pierdere[55],
principalii câştigători ai tranzacţiilor erau marii negustori care intermediau
afacerile[56].
Petru Bogdan Bakšić (c. 1601-1674), călugăr catolic, face referire
printre altele şi la limba slavonă a Sf. Chiril, cu care oficiază după ritul
grec ortodox, preoţii români căsătoriţi şi călugării, chiar dacă „…nu înţeleg nimic din ceea ce citesc; sunt
foarte puţini acei care înţeleg ce citesc. Limba românească este un amestec de
diferite limbi dintre care cele mai însemnate sunt italiana şi slavona”.
Numeroasele mănăstiri sunt supuse celor de pe Muntele Athos (Sfântul Munte),
din Grecia, trimiţând anual stareţului o anumită sumă de bani. Se împământenise
că cine întemeia mănăstiri, în ţară, avea obligaţia de a dota cu un anumit
număr de familii de ţigani robi, lăcaşul de cult, pentru a ara, săpa, creşte
vitele, prepara mâncarea, spăla vasele şi tot ce mai era necesar în cadrul unei
asemenea comunităţi, sub tutela directă a ctitorului[57].
Marea calitate a locuitorilor ţărilor române şi nu numai, nu consta în
şcolarizare aşa cum se dezvolta în occident, sau cum încerca domnitorul
Alexandru Ipsilanti, la 1776 prin hrisovul emis în vederea reorganizării
învăţământului[58] urban în Ţara Românească[59],
ci în capacitatea de reacţie la nedreptăţile la care erau supuşi prin răsculare
sau fuga în alte zone prielnice dezvoltării ulterioare, atât pe plan economic
(agricol) cât şi familial. O altă reacţie primară importantă era capacitatea de
adaptare la mediul înconjurător încercând să-şi explice totalitatea fenomenelor
cu care interacţionau, de aici rezultând şi nivelul lor de dezvoltare într-o
arie de locuire şi convieţuire dată. Civilizaţia materială este în strânsă
legătură cu cultura imaterială genială a ţăranului român, izvorâtă din aspra
necesitate a muncii, întemeiate pe instincte tehnice elementare şi originale,
puse în practică din nevoia de supravieţuire, de uşurare a muncii, toate
acestea perpetuându-se din generaţie în generaţie[60].
Tradiţiile
religioase se respectau cu stricteţe, “respectul
şi iubirea pentru părinţi şi bătrâni sunt nesilite şi, se pare, înnăscute”.
În satele şi târgurile principatelor singura educaţie a copiilor consta în ”… cunoaşterea normelor elementare a
credinţelor… opere şi cărţi nu există în limba valahă şi nici în cea moldoveană” [61]. Cărţi existau, dar erau bisericeşti, iar
tipărirea lor “… încep supt Vasile Lupu
şi Matei Basarab, Domnii cu lungă stăpînire liniştită”[62].
Călătorii străini surprind preocuparea domnitorului Matei Basarab de a tipări
cărţile “… în diferite locuri ca la
Moscova, la Veneţia şi în Transilvania, şi chiar domnul acesta a tipărit câteva
cărţi”. Cărţile tipărite de domnitor sunt cu caracter bisericesc sau
juridic, dintre care amintesc Pravilele de la Govora (1640) şi Târgovişte
(1652), iar tipografiile au funcţionat pe rând la Câmpulung, la mănăstirea
Govora care a fost transferată la mănăstirea Dealu (1642-43) şi în final în
cetatea de scaun, la Târgovişte (1648)[63].
Dacă
ar trebui să facem un paralelism între ceea ce a însemnat populaţia creştină,
nemahomedană, servili, care trebuia să întreţină pătura superioară mahomedană,
profitorii, a celor ce se numeau raia[64]
(din reya) şi teritoriul ţărilor române sub tutela medievală turcească, am
trasa trei forme educaţionale de
rezistenţă necontrolabile ale populaţiei autohtone: răscoala, exilul şi
haiducia.
INCEST. ADULTER. DIVORŢ
În cadrul comunităţii, cea mai
severă interdicţiei era aceea cu privire la incest şi adulter. Pentru a nu se
întâmpla o asemenea nenorocire, a incestului, singurii care cunoşteau linia
genealogică şi care o garantau în acelaşi timp, erau preotul şi bătrânii
satului. Amestecarea de sânge desemna
forma populară de căsătorie între rude şi era urmărită până la a şaptea spiţă
de neam, în funcţie de mărimea aşezării, a creşterii sau descreşterii
demografice, de statutul social de egalitate al celor doi miri - statutul de
egalitate între soţi a fost stabilit pentru a întări legăturile între
descendenţi, etnia, averea, statutul social, etc. Preotul satului avea
obligaţia morală de a anunţa trei duminici la rând faptul că cei doi tineri
urmau să-şi oficieze nunta, timp suficient pentru bătrânii satului şi pentru
cei din familie sau comunitate, pentru a delibera[65].
Prin anunţul oficial în biserică, se verifica o eventuală relaţie ascunsă a
prezumtivilor miri. Dacă exista o eventuală altă relaţie, de obicei băieţii călcau strâmb, cel ce se făcea vinovat
trebuia să parcurgă canoanele prescrise
de către preot, şi numai după acest ritual se reluau aranjamentele, toate
acestea cu acordul reciproc al familiilor. În cazul în care cei doi erau din
sate diferite, anunţurile despre pregătirea nunţii, se făceau separat în cadrul
bisericii celor două sate. Căsătoria o puneau la cale de cele mai multe ori
părinţii copiilor şi era influenţată de zestrea pusă în joc. Aceasta era şi o
strategie matrimonială în vederea strângerii de bunuri mişcătoare, nemişcătoare
şi chiar de lichidităţi. Căsătoria în alt sat era dezaprobată de comunitate,
mai ales în cazul fetelor, tendinţa endogamă[66]
manifestată în mediul rural fiind foarte pronunţată. Un terţ venit din afara
comunităţii săteşti, nu-şi putea cumpăra pământ decât prin căsătorie cu o
ţărancă din satul respectiv. Femeile erau frumoase, dar „…uşuratice şi vanitoase; credinţa casnică este respectată mai ales de
către bărbaţi…”[67].
Dacă se întâmpla ca preoţii să ascundă un eventual incest[68],
acestora li se ridica dreptul de a mai profesa, cu alte cuvinte riscau
caterisirea[69].
În legătură cu adulterul avem
documente distincte, cum este şi cel al domnitorului Matei Basarab, care la
1646 întărea dreptul M-rii Argeş, prin reprezentanţii lor, care însemnau egumenul şi călugării, de a le confisca averile „… pe
cine vor prinde făcînd curvie în oraş – fie boier mare, fie slugă domnească,
roşii, păhărnicei, spătărei, armăşei, postelnici, aprozi, slugă boierească sau
mănăstirească – să-l prade, să-i ia tot ce ar avea şi să-l trimită legat la
domnie”[70], mai departe în document
se atrage atenţia „… bănişorilor de judeţ
şi celorlalte slugi domneşti să se ferească de judecata mănăstirii, căci cine
va face în altfel, mare certare va avea de la domn”. Este adevărat că
documentul face referire la cei care ar fi făcut acest gest al adulterului în
oraş dând socoteală mănăstirii şi apoi domnului, însă mentalitatea şi cutumele
se puneau în aplicare în paralel şi la sat chiar dacă nu le găsim neapărat
stipulate în asemenea documente scrise. Să nu uităm că rata analfabetismului
era atât de ridicată la sat, dar şi la oraş încât prea puţini îşi permiteau
scrisul, nemaipunând la socoteală hârtia şi cernelurile necesare, sau depozitarea spre păstrare a acestor
eventuale documente scrise. Dar cel mai plauzibil fapt care se degajă din
document şi care face ca acesta să fie luat în seamă şi pentru zona sătească,
este faptul că sunt incluşi şi cei consideraţi a fi slugi mănăstireşti sau
boiereşti. Această categorie socială, sluga, găsind-o atât la oraş cât şi la
sat, în cadrul domeniilor domneşti, mănăstireşti sau boiereşti.
Căsătoria se desfăcea atunci
când se făcea împotriva legii, când bărbatul din slăbiciune nu-şi va onora
datoria căsătoriei sale până în trei ani, atunci când femeia din motive de rea
credinţă în ceea ce priveşte împreunarea nu
se putea vindeca, când bărbatul dovedea că femeia gândea rău despre viaţă, sau
invers, în sensul că se gândea la suicid, când hotărau ca unul dintre ei vroiau
a se călugării, când dovedea că fata nu o fost fecioară sau dovedea că ulterior
aceasta este desfrânată. Aceste ultime două acuzaţii, dacă nu puteau fi
dovedite de către bărbat şi îşi acuza nevasta pe nedrept, se întorceau
împotriva lui şi femeia era liberă să divorţeze. Acuzele de preacurvie nu şi le puteau aduce unul
altuia decât dacă erau căsătoriţi[71],
iar pricina se accepta spre rezolvare până într-o lună de la faptă[72].
Alte cazuri acceptate pentru divorţ le mai întâlnim când femeia dovedea că
bărbatul are posadnică[73]
în casă şi o ţine şi cu cheltuială, când bărbatul tocmea cu terţi cinstea
nevestii, când se certau între ei şi nu ajungeau la un consens până la trei
ani. După divorţ copiii de sex feminin rămâneau la mama, iar cei de sex masculin
rămâneau la tată, excepţie făceau băieţii care erau mici şi aveau nevoie de
îngrijirea mamei. Dacă tatăl era înstărit hrana tuturor copiilor era asigurată
de acesta, dacă nu-şi permitea acest lucru el şi îşi permitea ea, transferul de
responsabilităţi îl prelua mama şi-l cumula cu celelalte obligaţii curente[74].
RITURI DE TRECERE. VĂDUVIA . ORFANII
Aşa
cum enoriaşii se distingeau din punct de vedere al condiţiei sociale după port,
în cadrul comunităţii şi văduvele făceau parte, în acest peisaj pestriţ, prin
straiele pe care le purtau şi nu neapărat influenţate de ceea ce se purta la Constantiopol şi
împrejurimi. Pentru perioada jumătăţii de secol al XVII-lea întâlnind văduvele
constantinopolite cu un port distinct al capului, colorat, a tichiilor galbene
sau portocalii. În Ţara Românească şi Moldova văduvele îşi purtau “... veşmîntele negre ca ale călugăriţelor”[75] şi părul despletit indiferent că erau
fete sau femei, după spusele lui Paul de Alep, în perioada incursiunilor anilor
1637-1667. Bărbaţii care se
înrudeau cu răposatul, rămâneau cu capul descoperit timp de cincisprezece zile[76].
În satul Poiana, lângă Filiaşi,
întâlnim în secolul al XVII-lea, cutuma amestecată cu superstiţia, întărite de
întâmplarea unei nunţi şi a unei înmormântări care au loc în acelaşi timp, în
aceeaşi familie. Derularea faptelor petrecându-se într-o familie bună, în care
unul din copii urma să se căsătorească, dar în toiul pregătirilor decedează
fratele mai mare. Totul se transformă în doliu şi se pune întâmplarea pe seama
divinităţi în asociere cu superstiţia, care spune
că nu este bine să “… se cunune fiul sau
fiica cea mai tânără înaintea celei mari”. Din fericire se primeşte
dezlegarea patriarhului Macarie, care se afla în trecere, având astfel loc
concomitent cele două ceremonii, cea a nunţii şi cea a îngropăciunii. Toate acestea aduc perspectiva vieţii şi a morţii, care formează la toate
nivelurile de existenţă, o unitate a forţelor contrare, care se pot domina, dar
nu se pot înlocui. Interesant este că nu se specifică numărul mesenilor de la
nuntă, în schimb se aproximează numărul celor veniţi la parastas, care treceau
de 1500, săteni veniţi şi din satele vecine. Mortul este însoţit la mormânt cu
colivă[77]
şi pâine, obicei întâlnit atât la bogaţi cât şi la săraci[78].
Întorcându-se la descrierea nunţii, Paul de Alep, remarcă zestrea fetei dăruită
de tatăl ei în scris cu moşii,
ţărani, slugi, etc., alături şi de două care pline cu haine, mobile, ş.a.,
pentru că mireasa îl înzestra pe ginere. Dacă aveau copii toate bunurile le putea
dobândi de drept şi soţul, dacă însă nu ar fi existat urmaşi şi ea (soţia) ar
fi putut muri, zestrea se întorcea la tatăl ei[79].
Termenul este de parafernă[80] pentru situaţia
în care averea soţiei căsătorite este
în regim dotal şi asupra căreia aceasta îşi păstrează drepturile de
administrare şi de folosinţă. Aceasta putea fi acordată şi bărbatului, însă
exista şi posibilitatea ca ea să fie administrată în exclusivitate de către
femeie putând să o vândă, să gireze cu ea sau să o închirieze. Dacă se întâmpla
ca bărbatul să fie nevoit să întoarcă nevestii zestrea sau moştenitorilor ei,
era obligat să înapoieze şi exoprica, cu excepţia celor vândute, deteriorate
(dar nu din cauza bărbatului ci din cauza vremii sau a altor cauze) sau dăruite
în timpul convieţuirii[81].
În cadrul ritualului de trecere la cele veşnice
priveghiul[82], ocupă un loc important
în desfăşurarea ceremonialului de înmormântare, la casa răposatului, în nopţile
care separă momentul decesului de cel al înmormântării. Priveghiul reprezentând
momentul culminant al încheierii unei unităţi de măsura, viaţa unui om, care se
sfârşeşte pe pământ dar continuă în ceruri. Răposaţii erau înmormântaţi în
coşciuge din scânduri. Clopotele erau
trase la marile sărbători, când cineva murea sau în cazul pandemiilor,
invaziilor, războaielor, pentru ca localnicii să fie anunţaţi din timp de
iminenţa unui eventual atac, semn că toţi credincioşii încep să stingă focurile
sau să că trebuie să fugă, nu să se trezească cum era cazul altor creştini din
alte zone geografice[83].
În lipsa dotării cu clopot se folosea toaca, care putea fi din lemn sau aramă[84].
Văduvia o întâlnim atât la feminin cât şi la masculin. Dacă se întâmpla ca cei
doi părinţi să moară avem de-a face cu situaţia copiilor de a rămâne orfani,
care rătăceau fără ţintă pentru a cerşi[85],
sau intrau în atenţia bisericii care se îngrijea de ei prin administrarea
averilor[86], dacă aveau ce, sau prin
îngrijirea lor din veniturile câştigate de biserică la cutia milei[87].
[1] Întrunirea ICOMOS (International Council on Monuments
and Sites), din 1978 de la Plovdiv/Bulgaria, a
stabilit acest concept al vernacularităţii, cunoscut şi sub titlul de „clădiri
anonime”.
[2] Nicolae Iorga, Istoria industriilor la români, Bucureşti, 1927, p. 18.
[3] Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul anilor, Bucureşti,
1982, p. 52.
[4] Călători străini despre ţările române, vol. VI, partea I, Paul de Alep,
Îngrijit de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Bucureşti, 1976, p. 300; Gheorghe
Oprescu, Arta tărănească la români,
Bucureşti, 1922, p. 61.
[5] I. Popescu Cilieni, Învelişurile vechilor noastre biserici, Craiova, 1945, p. 8.
[7]
Călători străini despre Ţările Române, vol. V, Volum îngrijit de Maria Holban,
Bucureşti, 1973, p. 35.
[9] Nicolae Iorga, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, Bucureşti, 1906, p.
175.
[10] Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu, Istoria ştiinţei şi tehnicii în România,
Bucureşti, 1985, p. 72; Nicolae Iorga, Istoria
industriilor ..., p. 25.
[12] Douglass W. Bailey, The Living House: Signifying Continuity, în “The Social Archeology of Houses”, Edinburg , 1996, p. 22.
[13] Cea mai veche cultură neo-eneolitică
documentată în partea de sud-vest a Munteniei este cultura Starcevo-Criş,
cultura care aparţine unui mare complex, cu ceramică pictată, ce a ocupat o
vastă arie din Peninsula Balcanică şi nord de Dunăre (Grecia de nord, Albania,
Macedonia, Serbia, parţial Bosnia, Vojvodina, Ungaria de sud-est şi cea mai
mare parte a României), cunoscută şi sub denumirea de Koros (ungurească) sau
Kremicovici (bulgărească). Apud V. Dumitrescu, A. Vulpe, Dacia
[14] Gheorghe Focşa, Elementele decorative la bordeiele din sudul regiuni Craiova, în
„Studii şi Cercetări de Istoria Artei”, Anul II, 3-4, Bucureşti, 1955, p. 83; I. Popescu Cilieni,
Op. cit., p. 96.
[15] Henri H. Sthal, Paul H. Sthal, Civilizaţia vechilor sate româneşti,
Bucureşti, 1968, p. 50.
[16] Călători străini despre ţările române, vol. VI, partea a II-a, îngrijit de
Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 716.
[17] Ana Bârcă, Plastica arhitecturii rurale, Bucureşti, 2007, p. 38.
[18] Ioan Praoveanu, Etnografia poporului român, Piteşti – Braşov – Bucureşti –
Cluj-Napoca, 2001, p. 76.
[19] Alex. Lepedatu, Monumentele noastre istorice, Bucureşti, 1914, pp. 173, 177.
[20] Gr. D. Scraba, Starea socială a săteanului român, Bucureşti, 1895, p. 103.
[21] Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti, Bucureşti,
1975, p. 22 şi urm.
[22] Monica Budiş, Gospodăria rurală din România. Muntenia, Oltenia, Dobrogea. Volumul I,
Bucureşti, 2004, p. 47.
[23] Gheorghe Iordache, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României,
vol. IV, Craiova, 1996, p. 81.
[24] Ioan Praoveanu, Op. cit., p. 75.
[25] Paul Oliver, Encyclopedia of Vernacular Arhitecture of the World, vol. 2, Culture
and Habitats, Cambridge ,
1997, p. 1324.
[26]
Vasile Pârvan, Getica,
Bucureşti, 1982, p. 391.
[27] Paul Petrescu, Unité et diversité dans l’architecture populaire roumaine. Formes
régionales de la maison pysanne au XIXe siècle, Extrait
d’«Objets et mondes», la “Revue du Musée de l’Homme”, Tome 18, Fasc. 3-4, AutomnE-Hiver, 1978, p. 134.
[29] Nicolae Iorga, Negoţul şi Meşteşugurile în trecutul romănesc, Bucureşti, 1906, p.
162.
[30] Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie şi etnografie, Bucureşti,
1986, p. 75.
[31] Gheorghe Iordache, Ocupaţii tradiţionale …, vol. IV, p. 93; Henri H. Sthal, Paul H.
Sthal, Civilizaţia vechilor sate
româneşti, Bucureşti, 1968, p. 41.
[32] Alina-Ioana Ciobănel, Reşedinţa maritală – contexte culturale,
economice juridice, în “Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor
« Constantin Brăiloiu »”, tom 6, Bucureşti, 1995, pp. 37-40.
[33] Alina-Ioana Ciobănel, Relaţii de familie tradiţionale în comunitatea rurală românească,
în “Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice ”,
seria A I, Iulie, Bucureşti, 1979, p. 41.
[34] Năşia avea o funcţie permanentă, nu
ocazională, ce reprezenta asistarea la nuntă a tinerilor şi botezarea copiilor
lor, precum şi ajutorarea materială dar şi spirituală a acestora.
[35] Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale
româneşti, Bucureşti, 1999, p. 22.
[36] Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, volumul XXXIII, (1648),
volum întocmit de, Gheorghe Lazăr, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Andreea Iancu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 262.
[37] Legiuirea Caragea, Bucureşti, 1955, partea
a III-a, cap. 15, art. 1-4, p. 72.
[39] Idem, partea a III-a, cap. 16, art. 2,
p. 74.
[40] George Mârzescu, Căsătoria. Studiu comparativ. După dreptul
civil, dreptul canonic şi dreptul civil internaţional, Iaşi, 1883, pp. 5-7.
[42] Nicolae Iorga, Negoţul şi Meşteşugurile în …, p. 74 şi urm.
[43] Emil Cernea, Emil Molcuţ, Op. cit., p. 173.
[44] M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Căsătorii între turci şi creştine ortodoxe
în Imperiul Otoman şi în Ţările Române, în „Revista Arhivelor”, Anul LXXXII,
vol. LXVII, 1-2, 2005, p. 115.
[46] M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Căsătorii între turci…, p. 107.
[52] Ştefan Enache, Teodor Pleşa, Zona etnografică Dolj, Bucureşti, 1982., p. 97.
[53] Henri H. Sthal, Satele devălmaşe, Volumul I, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1998, pp.XXXVII-XXXIX.
[54] Gheorghe Lazăr, Continuitate şi discontinuitate socială: reţele comerciale şi afaceri
de familie (secolele XVII- XVIII), în “De la comiunitate la societate.
Studii de istorie a familiei din Ţara Românească sub Vechiul Regim”, Institutul
Cultural Român, Bucureşti, 2007, p. 151.
[55] Neagu Djuvara, Între Orient şi
Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne, Bucureşti, 2001, p. 81.
[56] Căzan Ileana, Lumea
rurală românească, văzută de călătorii străini, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul celui de al
XIX-lea, în „Oraşul românesc şi lumea rurală”, volum îngrijit de
Ileana Căzan şi Daniela Buşă, Brăila, 2004, p. 146.
[58] De la 1776, cu toate acestea, prin
decretul lui Ipsilanti, studiile în cadrul Academiei au fost organizate în 5
cicluri, fiecare dintre ele cu durata de 3 ani. Primul ciclu de trei ani, era
dedicat studiului gramaticii limbilor greacă şi latină. Următorul, a fost
dedicat studiului literaturii clasice greceşti, latine. În cel de-al treilea
ciclu, studenţi au studiat poetică, retorică, etica lui Aristotel, italiană şi franceză. În cel de-al
patrulea ciclu sa predat aritmetică şi geometrie, precum şi istoria şi
geometrie. În sfârşit, ultimul ciclu a fost dedicat studiului de filozofie şi
de astronomie.
[59] Ligia Livadă-Cadeschi, De la milă la filantropie. Instituţii de
asistare a săracilor din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea,
2001, p. 209 şi urm.
[60] Gheorghe Focşa, Aspectele spiritualităţii săteşti, în
“Sociologie Românească”, Anul II, nr. 5-6, 1937, p. 197.
[64] Harald Heppner, Contribuţii la istoria României şi a
românilor, Cluj, 2002, pp. 12–16.
[65] Maria Băilă, Discursul Bisericii Ortodoxe cu privire la
căsătorie şi divorţ (1750 - 1850), în “Angustia”, Editura “Carpaţii Răsăriteni”, Arheologie
– Istorie – Etnografie - Sociologie, Sfântul Gheorghe, 4, 1999, pp. 183-188.
[66] Contractare
obligatorie a căsătoriilor în sânul aceleaşi comunităţi; vezi şi Romulus
Vulcănescu, Dicţionar de etnologie,
Bucureşti, 1979, p. 96.
[68] Aici trebuie amintit ca incestul putea însemna şi
căsătoria între doi mireni care făceau parte din alte confesiuni sau altă
condiţie socială.
[70] Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. VI,
1645-1649, Întocmit
de Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Bucureşti, 1993, document 415,
p. 166.
[77] Florea Marian Simion, Înmormântarea la români, Editura “Grai
şi Suflet - Cultura Naţională “, Bucureşti, 1995, pp. 109 – 111.
[80] Termenul era acelaşi cu exoprica care desemna averea care aparţine soţiei căsătorite în regim dotal şi
asupra căreia soţia îşi păstra drepturile de administrare şi de folosinţă.
[82] Florea Marian Simion, Înmormântarea …, pp. 128-130.
[86] În mediul urban preoţii care se îngrijeau
de averea orfanilor, invalizilor sau a altor categorii de oameni aflaţi în
imposibilitatea de a se îngrijii singuri, se numeau epitropi. Această
titulatură a fost preluată sau acordată şi boierilor care se îngrijeau de
averea terţilor, aşa cum am exemplificat mai înainte.
[87] Ligia Livadă-Cadeschi, Op. cit.,
pp. 167-223.
Drd. Sergiu-Sorin Popescu
Expert Restaurator Ceramica-Metal
MNSDG
Expert Restaurator Ceramica-Metal
MNSDG
